luni, 28 ianuarie 2013

La la la la...

Timpul se dezlipeşte de noi încet şi lasă momentele de miere să se tăvălească pe pielea noastră, să urle de fericire.
Doar imaginează-ţi... cum ar fi... să fie noapte mereu, să ne mişcăm greoi prin lumina mecanică a felinarelor bătrâne de pe străzile obraznice... să formăm o sferă, să atingem infinitul cu sufletul nostru, să ne înecăm în propriile trupuri... să cazi în mine tu... să cad în tine, eu... trăieşte imaginea asta, te rog... şi trăieşte-mă pe mine.
Ştii şi tu cum nu mai există timp şi nu mai există spaţiu şi nu mai există nimeni şi existăm noi. Numai noi.
Ne blocăm în nicăieri. E bine... La la la la....

duminică, 27 ianuarie 2013

Lapte cu cacao.

Inima mea de lapte a curs încet în cana ta înflorată. Vezi şi tu cum se lasă suferinţa la fund? E grea... e apăsătoare, e de cacao. De fiecare dată când apleci cana să mai iei o înghiţitură de dragoste, suferinţa aia maronie revine la suprafaţă sub formă de firişoare care se răspândesc nebuneşte şi îmi fac în ciudă MIE, căci lor le cresc aripi şi au învăţat să zboare mai bine decât mine... nenorocitele...

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Nu ştiu.

Ridat, cu părul grizonat, l-am văzut cum îi fugea tinereţea pe sub picioare, iar prin faţa ochilor i se scurgea ultima vlagă de suflet. Ştiam că simte, că vrea să mă păstreze lângă el, ca pe o pernă pentru inimă, ca pe o floare la fereastră, ştiam că nu mai vrea, ştiam că-l reţin cele materiale... şi mai ştiam şi că nu poate. Ştiam că toate-s mai puternice decât el, că tinereţea mea calcă cu nesimţire pe a lui bătrâneţe, că viaţa mea se clădeşte pe sacrificiul vieţii lui, că sacrificiile lui îl trag în jos... şi mai ştiu şi că nu ştie. Ştiu că simte, ştiu că-i sincer, ştiu că nu e raţional. Ştiu că trebuie să ştiu şi ştiu că trebuie să simt şi ştiu că simt şi ştiu că nu le ştiu pe toate. Ştiu... aş vrea să mă creadă că ştiu că văd. Aş vrea să ştie că nici eu nu pot.
Eu ştiu, el de ce nu ştie?
Sau poate nu ştiu eu că ştie el.

...

Cunoşti tu tristeţea din fiecare moment de fericire?
Ştii... când te simţi ca într-un sicriu si eşti mulţumit cu moartea ta, dar e trist, căci ai murit.
Mă simt vinvovată cu fericirea mea scurtă, mă simt ca într-un mormânt la care nu vine nimeni. Mă simt ţintuită, presată, parcă nu ar fi în regulă. Parcă locul meu e niciunde.
Ştii cum e să îţi recunoşti apartenenţa la nefericire, iar atunci când atingi fericirea, să te simţi infidelă, trădătoare?
Probabil ştii...

Space-dye Vest

Falling through pages of Martens on angels
Feeling my heart pull west
I saw the future dressed as a stranger
love in a space-dye vest

Love is an act of blood and I'm bleeding
a pool in the shape of a heart
Beauty projection in the reflection
Always the worst way to start

luni, 21 ianuarie 2013

Uite...

Jur că mi s-a zgâriat mintea de atâtea gânduri ţepoase, răutăcioase, insistente. Sunt ca nişte câini care te iubesc atât de mult încât nu vor să plece şi te muşcă de atâta dragoste. Eu ştiu că gândurile mele mă iubesc, dar sunt dureroase... Le aud prea tare, prea zbier eu în propria-mi minte. Nu ţip a disperare, nu doresc a fi găsită, dar, ştii... urlă gândurile mele prea tare şi aş vrea să discute între ele, dar să mă lase pe mine în pace. Să nu-mi mai stea în minte, să reuşeşc eu să fug de mine. Să mă pierd, să mă regasesc apoi. Nu ştiu... gândurile astea se hrănesc cu fericirea mea, se hrănesc cu mine.

miercuri, 9 ianuarie 2013

Noi trăim.

Că am căzut eu în simfonia ta demult apusă, nu e lucru mare. Aşa cum am coborât pe scări şi sfori ani la rând în muzica lor imaginară mie, aşa mi-am zdrobit eu spiritul de solul existenţei tale, iar trupul mi s-a transformat în flori albastre, albastre ca apele ce se ondulează în valuri, la marginea pletelor mele. Am aşteptat sa pleci, am aşteptat să vină ei, am aşteptat să plece ei, ca să te întorci tu. Numai aşa puteai să mă ai şi să simţi că mă ai, numai simţindu-mi pierderea. Spre norocul tău, prezenţa mea încă îţi domină sufletul, mai mult ca niciodată. Iar tu, naive, îl laşi să se scufunde în dragostea mea nepreţuită, în îndoială şi în gelozie. Ai să-l scoţi ca pe un burete şi ai să-l storci cu toată puterea ta psihică de rămăşiţele mele... căci ai să mă urăşti în final şi tu.
Sau nu...
... eu cred în tine, iar libertatea pe care mi-o acorzi îmi lasă gândurile să zburde în trecut, dar nu-i nimic, căci noi trăim în prezent, iar ideile mele antice sunt iluzorii, ca nişte frenezii acrişoare create în scopul hrănirii spiritului meu analitic. Eu ştiu că n-ai să pleci. Eu ştiu că-mi trăieşti prezentul, iar eu te trăiesc pe tine.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Nu e.

Am să mă dezlipesc odata şi-odată de suprafaţa asta a realităţii lor, căci nu e a mea şi nu mă simt la locul meu pe teritoriul lor. Nu aparţin zilei de mâine, deci nu sunt pentru viitor. Cotrobăi prin trecut pentru că aşa am învăţat eu să călătoresc, dar eu trăiesc în prezent şi asta e realitatea mea. Nu o să mi se simtă lipsa... nu pentru că nu sunt importantă(dar fără pic de narcisism, am să spun ca sunt importantă), ci pentru ca realitatea mea se identifică cu a lor şi este diferită doar în mintea mea. Fizic eu fac parte dintre ei, spiritual... eu am plecat demult.