marți, 27 ianuarie 2015

În noapte, în somn

Te-am rugat să te apropii, să mă adormi pentru o noapte. Voiam să dormim până ce soarele se întâlnește cu luna, pe același cer cenușiu, nostalgic și viu. Dar m-am trezit prin întuneric și ți-am mirosit somnul în așternuturi.

Aș vrea ca umbra ta să o acopere pe a mea, ori lumina mea să se amestece cu lumina ta, să ne bucurăm de același aer pe care îl respirăm, pe veci. Nu aș vrea să-ți răpesc somnul cu ale mele cuvinte atât de banale și lungi, dar faptele nu-mi sunt de-ajuns, iar tu știi bine că eu iubesc frumusețea vorbei și a scrisului. M-a trezit luna acum, în miez de noapte... mă cheamă la geam, dar nu vreau să plec de lângă tine. Cândva îmi lumina ochii și-mi spulbera somnul din pleoape, iar eu zâmbeam gândindu-mă la norocul nostru, de a avea un prieten pe cer, care să ne lumineze întunericul. Apoi îmi aminteam de tine și scriam, visând la contopirea noastră în obrazul galben al lunii, și mă întristam; căci toată speranța mea pentru noi, era, de fapt, tot întristare. Toată iubirea pentru tine, era, de fapt, întoarsă înapoi în sufletul meu. Acum îți respir suflul  delicat și îți miros existența care m-a smintit de când am întâlnit-o, te înalț pe culmile cerului, până la soare și lună, te târâi după mine prin vise și visuri, prin amintiri și timiditate, prin zbucium și leșin și te aduc din nou aici, în așternuturi și în somn...

... ți-am șoptit.

marți, 20 ianuarie 2015

Sunt eu

Și cred eu că ar fi egoist din partea mea să rămân acolo, să mă folosesc de ochii mei ce schimbă timpurile între ele, ce-și cară trupul prea concret după ei, după minte, să te privesc din eternitatea trecutului meu, neplin mereu de tine. Să te ne îndeplinesc. Să-ți fur șansa de a trăi o clipă și înc-o clipă cu mine, visând în disperare la nemurirea noastră, demult uitată printre niște gânduri. Să te privesc pe tine, printr-o sticlă a desincronizării noastre, nu aș putea.

De aceea, mă întorc acum, spărgând aceeași sticlă ce ne desparte de noi, ori pe noi de ceilalți, pe vii de morți, pe cei disprețuiți de cei dragi, pe mine de tine, pe mine de mine, pe tine de tine. Mă întorc curată cum m-ai lăsat, dar gura mea vorbește a trecut. Mă simt un pic desprinsă de tine, prinsă de mine, mă simt ceva ce n-am mai cunoscut de mult, mă simt un pic fără tine, căci aud în ochii mei viața pe care am avut-o fără tine, pe care o uitasem și pe care nu o voiam înapoi.

Privesc în gol, prin tine. Ești cald și zâmbești, mirosul tău e același, iar eu privesc la pieptul tău ce ia forma străzii întunecate, înguste și scurte din sat și aud râsul ei. Clipesc, iar pieptul tău are culoarea dușumelei din camera mea galbenă, despre care scriam eu cândva că mi-ar fi prietenă, și pe care am uitat-o în urmă cu mult timp. Pe brațele tale stau agățate niște tablouri, iar pe abdomen văd patul în care nu-mi era frică să dorm singură. Din partea stângă a pieptului tău, din vârful inimii tale, crește o lumină albă de care m-am îndrăgostit într-o iarnă cu multă zăpadă, într-o iarnă în care visam la tine.

Micșorez ochii, mă uit mai atent... un punct pierdut, în lumină. Sunt eu, un punct rătăcit ce te caută pe tine, în tine.

În centrul tău, în lumină, vârful inimii tale

sunt eu.

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Am trecut în trecut

M-ai apucat de mână și mi-ai spus că trebuie să vedem lumea, că fără mine nu există univers. Dar te-ai blocat când ai pășit peste prag și ai spus că ustură.  

... știi că daca are să doară, eu sunt aici...

Am ieșit împreună din întunecime și afundându-ne în lumină, m-am simțit dispărând, te-am simțit disperând. Ai rămas confuz, iar eu am rămas ca un fum roșu ce-ți vorbește sacadat. Mi-ai recunoscut umbletul, vocea ce se auzea de niciunde. Ai strigat după mine și ți-am șoptit că nu pot vorbi mai tare, că liniștea mă aude, iar ochii zboară dintr-un gând în altul. Țin minte și acum cât ai alergat după mine fiindcă nu voiam să mă prinzi, să mă inhalezi.

Am trecut pragul și m-am concretizat, m-am solidificat și te-am așteptat. Mi-ai atins umerii cu mâinile fumegânde, pline de roșu, m-ai scufundat în privirile tale schizofrenice și mi-ai spus blând să nu mă mai transform în fum. 

Am făcut un pas în spate și-am plecat în lumină. M-ai întrebat unde plec și ți-am spus să nu mai vii. 

- Unde te duci?

- În trecut. 

marți, 13 ianuarie 2015

Ochii


Și simt din nou că viermii noștri din lăuntru au plecat, departe... În mare. Înoată acolo și se gândesc la noi, se întreabă unde suntem, iar nouă ni se face dor de ei atât de tare... Încât vedem și noi ce văd și ei. Ne plâng ochii cu albastru și cu mare, cu pești, meduze și căluți de mare și-i lăsăm să se topească printre amintiri alb-negru.

Deschidem ochii fiindcă nu suntem la mare, suntem doar pe iarbă în pădure și în noapte. Ochii noștri... S-au înstelat, iubitul meu. Soarele din pupila ta nu mai naște niciun amurg, nu mai este fum și nici ceață. Aici e cald, pe iarba noastră răcoroasă. Privirile noastre crepusculare se-ntâlnesc din nou atunci când luna coboară toată peste codru, iar cerul....

.... S-a întunecat.

Închidem ochii și nu mai suntem. Suntem siamezi, cu o singură inimă-ntre noi, sănătoși și curați, undeva ascunși în haos și-n neant. Ne înconjoară albul.

Deschidem ochii și ne găsim pe noi. Simplu, fără de peisaj și aer. Noi, prin sinceritate, așa cum suntem... Noi.

luni, 5 ianuarie 2015

Priveste-ma-n ochi

Simplul Mi-e dor de tine m-a apăsat mult timp pe coaste. Era greu și mă străpungea pe mine, toată. Trecea lent printre oasele mele de lapte, le transforma în negru și îmi adâncea inima într-un creuzet de fum. Pleca dintr-un organ într-altul ca un glonț de oțel și lăsa viermi... peste tot.

Caut acum un remediu... te inhalez, dar te simt departe și nu îți mai cunosc ochii, nici glasul și nici mâinile. Trupul tău din nou ma enervează. Nu-mi amintește de nimic, dar nu-l mai simt al meu. Ești plin acum de ceață, de rău și ești gol de cuvinte; iar eu stau aici ghemuită lângă tine. Am reușit, în sfârșit, să mă apropii și te privesc. Îmi arunc ochii depigmentați pe pielea ta, în josul tău și îți miros respirația, în timp ce stai nemișcat și nesimțit. Aștept să deschizi ochii și gura, iar când o faci, întorci capul și privești răsăritul înfumegat și roșu, sângeriu.

Ți-am prins acum un fragment de privire și am început să plâng, căci albul ochilor tăi s-a transformat și el și este roșu, precum cerul de afară, iar pupila ta, cu tot cu iris, e soare. Am început să plâng de frică și să urlu, să-ți zgârii șira spinării și să zâmbesc! Să zâmbesc... fiindcă mă aflu acum mai aproape ca niciodată de soare și aștept noaptea, disperată, să găsesc și luna-n ochii tai.

Îmi pare rău ca-i întuneric aici, dar mă gândesc acum că devenim mai puri și mai luminați de soare și lună... cu tot cu viermii noștri din lăuntru.