Din când în când mă prefac că aud mișcarea picioarelor tale pe podea. Deși tu nu mai ești, iar podeaua-i alta. Iar eu încă sunt, dar și eu sunt alta... căci acum am amintirea ritmului tău, culoarea pașilor tăi și bătăile inimii tale ce zguduie universul meu din temelii, mai tare ca moartea. În creștetul capului meu ți-ai pus amprenta, m-ai numit a ta femeie pe vecie, o reflexie a vieții tale, o umbră a întunecimii, văzută prin gaura cheii din poarta iadului. Un infern cu prelungiri amare-n rai, în raiul nostru prea albastru și îndepărtat de viață, prea aproape de moarte, prea etern.
Și m-ai blestemat. M-ai blestemat căci ți-am furat o parte din timp, când tu încercai să îl legi de tine, de vârsta și trupul tău, neștiind că ești atât de efemer pe-această lume prea albastră. Acum mă cauți, să mă prinzi, să mă legi, să mă arunci, să mă izbești, să mă lovești, să mă lipești... de durerea ta. Iar eu am să mă amuz fiindcă-ai să le spui tuturor de mine și n-au să te creadă...
...căci deși sunt alta, sufletul meu e același...
