Prea mă macin

Trag aer cu fum în piept. Înecăcios și greu. Parcă ar fi ultima suflare, înainte să mă scufund. Nu m-am mai lăsat de mult în mine. Nici nu mai știu cine sunt. Se face loc în mintea mea, iar gândurile se dau pe margini, parcă turnând o alee de pământ pentru pașii mei. O invitație pentru mine, să merg spre mine. De când n-am mai mers în mine...

Mă duc mereu în alții. Și nu mă pierd acolo. Mi-e cel mai ușor să-mi întorc privirea spre sufletul altora, să-mi las furnicile să mișune, să-mi duc albinele în florile lor, să le polenizeze și să dea naștere la tot ce e frumos în ei. Iar în mine nici eu nu mai am loc. Când am devenit atât de mult? Când am devenit atât de mare pentru mine, de nu-mi încap pe sub piele? Nici nu pot să mă uit înăuntru. 

Cu cât trece mai mult timp, cu atât frica mea de mine devine mai mare... 

Și furia de a se ști surprinsă în greșeală sfârși prin a o scoate din sărite... Și, ca întotdeauna, pentru a se apăra, atacă...(G. G. Marquez)

Cu cât mă îndepărtez mai mult de simțirile mele, cu atât mintea mea se întoarce la ceea ce cunoaște cel mai bine: haos și sânge. Nu pot să le șterg din istoricul meu. Și nici nu mai pot să le transform. Să fac ceva cu ele înseamnă de fiecare dată să le simt. Și mereu simt prea mult, prea intens, prea tare de tot. Nu pot să mă șterg pe mine din povestea mea și nici nu-mi pot șterge povestea din mine. E mereu prea mult să fac ceva cu ea. Și viața mea doar are echilibru superficial. Pentru că tot ce viețuiesc se întâmplă în nucleul meu. Mereu singură și altfel. 

Mă rup între mine și ceilalți. Mă rup între mine și mine. Mă rup și mă lipesc la loc. Și iar mă rup.

Am ajuns pe lumea asta din doi magneți ce s-au respins mereu. Și paradoxul la care am renunțat se-arată iar și iar și iar... 

Am obosit de mine. 

Prea mă macin. 

Când tu nu ești

 Să nu mă uiți, să nu mă crezi... aș spune, aș șopti, aș urla, aș arăta. Pe piatra mea de mormânt asta ar scrie, pentru ca oamenii să știe că nu sunt de crezut pentru ce spun, ci pentru ce face privirea mea. Ochii mei obișnuiți cu piatra, printre atâtea statui de oameni, întrevăd printre firele de timp cine voi fi, în ce suflete mă voi răsturna nesfârșit... până la sfârșit. 

Oceanul fără fund din ochii mei întâlnește pietrele grele din sufletul tău, se scufundă în el însuși. S-a învățat, știe deja fiecare bolovan din adâncimile lui, pentru că a luat în el greutățile tuturor și le-a purtat cu durere, până le-a făcut scoici, frumos șlefuite, cu perle fine, cu obraz rotund. 

Și totuși... întâlnirea dintre mine și statuia ta mă umilește, privesc în sus cu admirație, respir profund cu grație și apoi îmi aplec ochii în podea, în pământ, până la frunzele putrezite. Rămân umilă, cerșetoare de iubire, cu mâinile lipite de finețea stâncii tale. Mă învârt și îmi las apele să te ude, te las în mine iar valurile mele știu exact cum să te întâlnească. Veșnic în mișcare, mereu în căutare de tine, mă revolt, mă agit, nici luna nu mai are curaj să îmi lumineze apele, furtuna mă răscolește prea tare și nimeni și nimic nu se mai apropie de mine. 

Doar tu stai nemișcat, dezbrăcat, cu veșnicul dispreț împregnat în ridurile tale, în fața ta de piatră, fără emoție, fără gând, de neînlocuit, cu suflet de nelocuit. 

Iar eu, în singurătatea firească a apei, mă știu destul de bine încât să mă înec în mine, să mă înghit pe mine, să stau cu mine, să mă iubesc pe mine... când tu nu ești. 

De la început

Când eu stau și te privesc printr-un geam atât de murdar, sperând măcar un pic la ceva ce poate n-am avut, sau am avut doar în mintea mea creatoare de atât de multe imagini care nu sunt. Mă uit, mă raportez și caut constant ceva de care să știu că este acolo, să știu că văd curat, că geamul e limpede și simt și îmi văd și eu reflexia. Te caut. 

Dar eu o văd doar pe a ta. Constant privind în altă parte, fie că sunt, fie că nu sunt aici sau acolo. Nici nu contează unde sunt. Ca o fantomă care bântuie și strigă că vrea să se întoarcă printre cei vii, că a trăit prea puțin și că doare, că nici nu își amintește măcar cum e viața. Știe că a existat cândva doar pentru că spiritul ei încă bântuie. 

O fantomă prin care doar privești și ai impresia că o vezi. Nici măcar inima nu i-o vezi. E atât de transparentă încât nici măcar nu se vede. Din transparența asta te caut și nu te găsesc. Mă lovesc de aceeași sticlă murdară, dură, cu zâmbetul tău fals imprimat în ea, ca și cum nici tu n-ai fi. 

Unde ești? 

Eu ce-aș putea să văd când nici nu te lași văzut? Când îmi permiți să văd doar o reflexie dintr-o sticlă neclară, verzulie și inspidă? 

Poate că ne-am pripit când ne-am simțit vii doar la izbirea primară. Când am simțit iubirea care a rupt lumea în două. Și a rupt-o. Pe a fiecăruia, dându-ne șanse să redevenim, să fim...

... să fim atât de puternici în singurătatea fiecăruia. 

Eu ce-am făcut ca să te ascunzi? Și de când mintea mea ne doare atât de tare? De când ochii mei ne dor? De când inima mea nu se mai vede? 

Poate de la început. 

Inima-mamă

Distanța dintre mine și mine ascunsă undeva între omoplați. Mă apasă și mă îndoaie, de parcă ar trebui să pun capul în pământ. Poate că trebuie să avem capul în pământ din cand în când, să nu ne lovim cu capul de prag de sus, ci să băgăm capul în pământ. Să vedem unde ne mai sunt rădăcinile.

Rădăcinile mele ...?

Le-am tot văzut cu mintea, mi le-am imaginat și le-am privit cu creierul, dar cu inima nu le-am mai simțit de mult. Atunci ce ar fi să mă las să simt rădăcinile mele, ce ar fi să îmi las inima să curgă în tot trupul,  să coboare prin tălpi, în pământ. Să o las să stea un pic acolo și să simtă.

Pământul meu ...?

Pământul meu e ud și negru, din care pot crește multe plante, vii, frumoase, verzi și crude, curajoase, cu capul înainte. Dar deocamdată simt doar rădăcinile. Atât de multe, groase și întortocheate, mai ales în interior. Nu înțeleg nimic, dar ce să înțeleg cu inima? E de simțit. Atât de multe rădăcini noduroase, înfricojate de cum  ar fi să iasă, să își dea voie să facă semințe, să iasă inimile nebune din ele. Dar e coaja dură, groasă, să le protejeze.

Să protejeze de ...? 

Să le protejeze de gândaci. Dar nu văd niciun gândac, nu simt niciunul. E calduț și liniște aici. Rădăcinile au tot ce trebuie să își dea jos coaja groasă, să lase semințele-inimi să iasă. Să crească plante vii, frumoase, verzi și crude. Să devină puternice.

Gândacii sunt gândurile. Mintea este cea care protejează inima prin tot ce își poate imagina, tot ce se poate minți pe sine să creadă. Mă protejează de propria mea inimă. 

Inima mea...?

Inima mea mare, colorată, care îmi îndreaptă spatele și mă îndreaptă tot ce am nevoie. Inima mea care mă ascultă mereu, atât de matură, inima mea ca o mamă. 

Mi-e inima mamă 

și am să te las să mă îmbrățișezi, să simt iubirea, brațele tale care au grijă de mine, intențiile și visurile tale cele mai bune, să îți ascult respirația calmă, profundă și caldă.

așezare

Te uiți mult în afară, când nu poți în interior. Sau poate ai uitat...
... că acolo e lumea ta și că doar asta contează. Că nu e despre alții. E despre tine.

Gândurile haosate se așează în pace atunci când intri în ele, în stările pe care le îmbracă. Când te iei pe tine de mână și cobori. Cobori. Cobori. Și vezi atunci cine ești și că nu poți controla ochii celorlalți. Că ochii tăi se așează în tine așa cum le permiți și îi îndrumi.

Numai tu știi cum să te așezi în tine și nimeni nu îți poate spune cum să faci altfel asta.

Iar iubirea... s-o așezi pe un sentiment imens de recunoștință. Pentru că nu e nimeni obligat să te iubească, dar atunci când ești iubit e bine să primești. Cu tot cu teamă. Teama că ai pierde iubirea e degeaba. Poți să pierzi oricum, indiferent dacă te pregătești sau nu. Dar ce poți să faci e să te bucuri de ea, atât cât e și cum e. Și să mulțumești pentru asta. Pentru că indiferent de cine vine sau pleacă și când, tu te ai pe tine. Tot ce e bun și vine din afară se va așeza peste ce pui tu în tine și cum știi să te îmbrățișezi.

Și tu te așezi în tine în așa fel încât să poți primi. Atunci vei putea oferi. Când vei primi fără teamă, plin și împlinit de mulțumesc.

anestezie

Nu a fost niciodată despre oraș. Și nici despre pustietate. Nu este despre lumina autobuzului din seara asta și nici despre liniștea de acolo.

E despre ruptura dintre oraș și sat.
Acolo sunt eu. Ca o ruptură în țesătură. Ca o tăietură aspră peste un cuvânt banal. Ca o pată de ceva. Ca un crater pe lună. Înfiorător.

În seara asta nu mai e despre rădăcini și nici despre frunzele care caută lumină. Poate nu e nici măcar despre nimicul ăsta din mine și nici despre nimicul din jur. Nici despre haosul din jur și nici despre haosul din mine.

N-aș ști să zic despre ce e. Poate nu trebuie să fie despre ceva.
Poate doar e. Doar e de trăit. Așa cum e. Fără nume, fără culoare, inspid, inodor.

Îmi amintesc în ruptura asta cum zic când sunt întreagă: că e important să trăiești ce e și contează cum trăiești. În momentul ăsta trăiesc prin litere, cuvinte, fraze. Care ies așa cum sunt.

Poate e despre natural. Poate nu e despre cizelat. Poate e despre simțit din adânc.
Nu se simte ca o simțire. E anestezie.

Am simțit cum a înțepat și atât. Atunci am fugit afară. Degeaba. Tot în casă eram. Cu tot orașul din jur, eu eram în casă. Anesteziată.

Câteodată e bine să fii și așa cum ești.
Cu tine. În tine. Așa cum ești.
Fără fugă.
Cu mine. În mine. Așa cum sunt. Rămân.

ca un întreg

Te-ai născut completă și întreagă și totuși ai ajuns să ai un crater imens și mort în tine. Pe care îl compensezi cu prea mult din orice ești. Sperând că îl hrănești cumva. Dar tot acolo e.

Îl umpli cu fum. Pentru că dependența nu e despre substanță, ci despre lipsa unui contact, lipsa unei conexiuni, lipsa a ceva.

Îl umpli cu multă muzică tristă. Parcă muzica îl oglindește bine și ți-l scoate în față și te obligă să faci ceva cu el. Până la un punct. Când pui mâna pe el, îi simți marginile aspre și pleci de lângă el cu un râs zgomotos, un optimism irealist, o naivitate periculoasă sau o foame imensă de piele.

Și foamea asta de piele parcă e un balsam... dar ajunge pe margini și nu curge în interior. Nu curge nimic acolo. Doar se acoperă mereu. Cu o pătură de gânduri și stări induse.

De fapt nu se umple. Doar ascunzi elefantul din cameră. Te faci că nu-l vezi.

Dar nimic nu îl acoperă mai bine ca ideea unui om. Nu omul real. Să-l vezi pe omul real cu craterele lui ar însemna să-ți vezi tu craterul ăla imens. Nu, nu, nu. Să-l accepți așa cum e și să-i permiți să fie ar însemna să rămâi tu cu groapa asta din tine și să cazi în ea. Unde jos, jos de tot e multă teamă și furie. Parcă acolo ești tu. Nu te poți întâlni atât de adânc cu tine.

Și totuși m-am întâlnit acum atât de adânc cu mine. Atunci când nu m-am mai întâlnit cu nimeni. Atunci când n-am mai permis nimănui să intre aici și n-am mai forțat pe nimeni să mă umple.

Și nu o să mai forțez. Pentru că nu e despre alții. Nu e despre fum sau muzică, nu e despre foamea de piele, nu e despre defectele altora. E despre golul din mine, din lipsa de hrană de demult.

E despre moarte. Despre moartea mea, atât de a mea încât parcă mi-e dragă.

Moartea asta care stă peste teamă, durere și furie e mai dulce. E a mea. E în mine. Am viață și moarte în mine. Umbră și lumină. Și nu mai pot decât să mă îmbrățișez cu totul...

Ca un întreg.

fără perfecțiune

Lumina lunii se răspândea tacit peste Pământ. El o vedea mică și subțire, era într-o fază a vârstei ei în care învăța să existe și să-și accepte entitatea. Însă lumina Ei, oricum era, ajungea la El. Și era bună, călduță.

Însă câteodată se apropia prea mult. Își deregla orbita și ajungea aproape să se izbească de Pământ. Iar el îi spunea tare și apăsat că e prea aproape, că luminează prea mult, că e ca un bec care arde dintotdeauna și de care dacă te atingi, te frige. Că atunci când se apropie prea mult, craterele ei se văd prea bine, mult prea clar. Că are găuri în ea și e prea ciudat că luminează prin toate defectele.

Iar ea se depărta atât de tare, încât oamenii de pe Pământ se întrebau când o să mai apară Luna. De departe îi vedea pe toți și pas cu pas se reapropia, speriată că din nou se va izbi și va trebui să plece iar. Dar își dorea să aducă lumina ei pe Pământ, pentru că știa cât de mult rău îi fac oamenii planetei. Că acolo-s atâtea miliarde de voci, atâta poluare și ură, atâta durere. Că oamenii se liniștesc în lumină. Din singurătatea ei, luna vedea, dar nu simțea tot răul decât când aproape se izbea. Și câteodată ea însăși se îndepărta.

Pământul era obosit de fazele ei, nu înțelegea prea bine cum poate trăi Ea așa, mereu în schimbare. Iar Ea nu înțelegea unde să-și pună orbita, pentru a putea păstra contactul prin lumină, să fie împreună, fără să se mai rănească. Să-i ofere Pământului lumina ei, iar el să accepte diferențele de lumină și să aibă încredere că oamenii se vor potoli singuri, atâta timp cât îi acceptă pe suprafața sa. Că oamenii tot din pământ vin. Și lumina Ei e pentru El cu totul, nu doar pentru răutatea din el.

În cele din urmă au înțeles că scopul nu a fost vreodată să găsească perfecțiunea dintre ei, ci să-și permită unul altuia să existe împreună. Pentru că în miezul fierbinte al Pământului există dorința de a avea Luna aproape. Iar în miezul rece al lunii există dorința de a-l avea pe El aproape.

Și că e natural să fie și atât.
Că miezurile lor pot ajunge la echilibru atât timp cât își permit să fie.

Cu inima

Dinainte să te fi conturat, ți-ai creat o sticlă în jurul tău, care în timp a devenit o cușcă de sticlă. Un acvariu complet acoperit. În care te-ai oprit din a te contura, la care ai muncit ani și ani să îl conturezi pe el. Nu contează că tu rămâi mică și nesemnificativă în acvariul tău. Important e să fie sticla cât mai groasă. Să nu se apropie nimeni. Să nu vadă nimeni în interior. Doar tu să vezi spre afară. Să vezi cum se mișcă lucrurile și oamenii, în timp ce tu stai înghețată într-un vid mult prea familiar, în timp ce tu îți ești străină. Pentru că nu ai mai crescut de atunci.

Și aștepți. Nu faci nimic. Te pierzi agitându-te pe interior, speriată că cineva se va apropia și va vedea că sticla aia e de nespart. Că în interior nu se vede pentru că sticla e murdară. Nimeni nu mai știe dacă jegul e pe interior sau exterior. Pare că ar fi de peste tot. Important e că nu atinge nimeni sticla. Și așa pare să fie cel mai bine. Pentru că atunci când ai permis cuiva să șteargă un pic sticla, ai spart-o tu din interior și l-ai tras de mână și l-ai obligat să stea acolo cu tine, în vidul ăla pe care nu știi să-l umpli singură.

Iluzia că cineva ar fi acolo cu tine ți-a devenit confortabilă. Ar putea fi oameni reali sau imaginari. Mai bine imaginari. Că ăia reali au și ei nevoi și preferințe. Și vin si ei cu acvariile lor. Al tău o fi atât de mare și gol încât pare că ar intra toată planeta cu tot cu cuști și vid și jeg. Măcar așa îți umpli și tu lipsa aia de univers. Lipsa aia de viață. Că până când ai pus tu mâna pe a trăi, viața a durut.

A durut permanent. Atât de mult din exterior, încât s-a transferat în interior. Ca un vierme într-un măr. Și adevărul e că viața e inconfortabilă. Și apropierea e inconfortabilă. Dar alegi mereu să te protejezi, în loc să permiți să se apropie. În loc să apreciezi că cineva șterge naibii jegul ăla și vrea să te vadă așa cum ești. Cum să lași să vadă? Ce să vadă? Nici tu nu vrei să te uiți la tine... Că parcă nu-i nimic. Te întrebi de ce ar fi cineva curios de ac
est nimic.

Și știi că nimicul ăsta ți-a fost dat. Că nu ai nicio vină că nu ai fost hrănită. Dar parcă te-ai întoarce în secolul douăzeci și ai schimba ceva în omenire, numai să faci cumva să schimbi ceva. Nici nu știi exact ce. Au fost prea multe care au lipsit. Nu poți să obligi pe nimeni să te hrănească.

Și ai vrea să mulțumești, să ceri iertare, să ierți, să accepți disconfortul și incertitudinea din afară. Pentru că cei care se apropie, o fac așa cum pot și o fac din iubire. Dar e prea mult jeg din interior. E stranie iubirea, că lipsește în interiorul acvariului. E străină, e ciudată, poate părea rea. Parcă ai vrea să te protejezi de ea. Și parcă o recunoști în acelaști timp... că ai tu ceva din tine, independent de ce a fost cândva afară. Care o recunoaște și o vrea. Și vrea să o primească și să o ofere.

Dar când iubirea nu e așa cum ai fost tu învațată să fie te rănește. Și iubirea e diferită zi de zi, de la om la om. Și nu știi să trăiești cu asta. Și alegi să-i pierzi pe cei care încearcă. Să-i pierzi dinainte de a-i avea. Ca să nu doară mai tare ceva ce doare deja. E mai confortabil golul, decât ceva frumos ce aduce cu sine riscul unei dureri. Poate trebuie să pierzi tot, până spargi de tot sticla și înveți să trăiești cu inima.

Doar că sticla a fost spartă. Omul a fost real. Nu mai e. Ochiul de geam a rămas. Pe unde poți să privești în afară, în real. Ai de ales. Ori reconstruiești sticla, ori o spargi de tot. Și înveți să trăiești cu inima.

eu și alții

Nu pot să-i simt pe alții cu o mână amorțită.

Când nu te simți pe tine, atingerile reale nu se oglindesc în tine. O parte din corp ce nu se simte pe sine nu poate simți nimic din afară. Se poate prăbuși durerea peste și nu se simte. Se poate întâmpla bucuria și nu se simte. Nu îl poți simți pe un altul când tu nu te simți pe tine.

Când întinzi spre cer o creangă fără frunze, nu mai primești nimic de la soare. Nu ai cu ce. Pentru că nu ți-ai crescut frunze. Sau nu te-a udat nimeni. Căci nu ai frunze, fără rădăcini.

Și poți să stai ca un ciot înfipt în pământ, spunând că asta ești tu. Că nu poți fi altfel. Că soarele nu există, că ploile nu te hrănesc, că oamenii trec degeaba pe lângă tine, că ceilalți frați copaci te-au lăsat în urmă, că ei cresc și se hrănesc și sunt acolo, dar nu îi simți.

Nu îl simți pe un altul când nu te simți pe tine.
Nu poți să atingi un altul cu un membru paralizat.

Și totuși nu ești mort. Mai ai și părți vii. Poate nu ai frunze, poate rădăcinile sunt stricate. Dar există. Sunt amorțite, dar supraviețuiesc. O privire spre soare, spre apă, spre ne-singurătate ar putea să hrănească, să dezghețe... Doar o privire.

O privire. O acceptare. O recunoștință.

Un gând că nu ești degeaba. Un gând că dacă ești, înseamnă că trebuie să fii. Că poți să iei. Și ai voie să iei... o rază de soare, o gură de apă, un pic de iubire și poate o atingere.

O secundă... cât o viață.