Mi se dizolvă aripile când lipsa dragostei tale se năpusteşte asupra fiinţei mele pline de tine, cu o comoditate nebănuită vreodată de adâncurile mele. Nu gândesc pentru mine, gândesc pentru noi, privesc din mine şi din tine, mai mult pentru tine, mai mult în avantajul tău. Te iert, căci în mine plutesc imagini ireale, dar posibile, cum că tu ai pleca vreodată. Şi aş vrea să faci asta, de dragul dramei, de dragul scenelor ce-mi completează filmul, de dragul ieşirii din banal, dar nu de dragul tău. Tu eşti mai mult decât necesităţile mele, decât dorinţele mele. Nu pleca... Singura mea dorinţă e să te am, nu ca şi posesie, dar să te am tu avându-mă pe mine. Apartenenţa mea la tine, să dea viaţa apartenenţei tale la mine. Dar acesta este preţul vieţii dăruite ţie, o singurătate veşnică şi o dragoste primită în final, atunci când e prea târziu...

Am văzut cum lumina se prindea uşor de clădirile înalte, cum se lipea, cum îşi găsea locul aşa cum nu fac eu niciodată. Aş fi vrut să mă ia de mână, să ne pierdem împreună în mediul citadin, să privesc întregul joc al oamenilor ce se perindă în neştire pe străzile nebune ca ei. Ea ar fi omorât întunericul din mine pe care îl simt atât de greşit în sufletul meu... dar a plecat, urmând ca mâine să îmi facă cu ochiul de-acolo, de sus, unde nu voi ajunge eu niciodată. Am să tânjesc după tine...

Te rog să nu uiţi vreodată cum am înşirat eu lacrimi pe pereţii casei în care tu n-ai putut să dormi o noapte.

Îmi înec întregul viitor în temeri nefondate, în gânduri ce apar înainte de vreme și-i urlă-n urechi inimii "STOP!". Când paradoxul mi se scufundă-n creier și-mi jură că nici el nu mai poate, simt cum reînvie câmpul de luptă ce se ascunde în valurile mele emoționale, iraționale. Și aș renunța la ele toate, la jumătatea asta din mine. Aș încerca să o sinucid, dar nu știu dacă aș putea și dacă doar aș opri hrănirea ei prin lipsa artei, ele continuând să mănânce realul din mine. Mă doare irealul, mă doare nicăieriul în care mă înec, mă doare, mă doare, mă dori tu, mă doare lipsa ta, mă doare prezența ta, căci știu că urmează ca plecarea ta să sape în mine un dor ce doare, ce doare așa cum doare lacrima pentru tot și toate. Nu știu cât a mai rămas din tot, cât are să mai urmeze, știu doar că tu... trebuie sa fii cu mine.

Ia-mi griul de pe faţă, negrul din gânduri, albastrul din adâncul sufletului, ia-mă toată si poartă-mă în pieptul tău... pentru totdeauna.

Ajunsesem în locul ce-mi veghease, cândva, gândurile suicidale, acolo unde se confruntă oamenii lipsiţi de frumos, oamenii inspizi, bătuţi de viaţă şi prostie. Acolo nu mai era aglomerat ca în alte dăţi, însă, mintea mea era aglomerată ca în alte dăţi. Ştii, nici măcar acum străveziul gândurilor mele nu dă voie tuturor razelor de soare să pătrunda în cuibul meu emoţional. Nu ştiu cine se joacă cu obsesiile mele, sau dacă tu faci asta, dar cert e că atunci când am pătruns în închsioarea aceea plină de scaune... eu m-am lipit de unul. Am stat la geam şi pe măsură ce se mişca lumea, nu eu, am simţit cum soarele îmi alinta părul, aşa cum sărutul tău mătăsos îmi alină durerea din mijlocul frunţii. Încercam să-mi imaginez cum existai tu fizic lângă mine. Aşa cum prezenţa ta persistă în mod constant în sufletul meu, aşa cum fiinţa ta planează mereu in jurul meu, aşa aş fi vrut să îmi săruţi tu pielea uscată a mâinii mele sătulă de lacrimi de râs şi de plâns. Trăirea mea, entitatea mea de care eu nu mă pot desprinde, te rog să mă bântui la nesfârşit... eu te aştept.

Ţi-ai aşternut braţele în jurul fiinţei mici, ca pentru totdeauna. Ai fi vrut să se lipească, sa fie încrustate pe pielea ei moale, să-ţi lăcrimeze sufletul într-al ei. Un aer încărcat de suferinţi, de praf, smoală, gânduri negre... tu l-ai lăsat să se desprindă de tine, îndreptându-se spre ea. Acel val aproape o destructurase, o spulberase şi o convertise în stare gazoasă, însă ea fusese puternică... pentru tine. A rezistat şi a lăsat să treacă totul prin ea, rămânând în spatele ei un fum dens, care mai apoi s-a transformat în cenuşă, amestecată mai tarziu cu pământul ud de-atâta ploaie.

Cum să-ţi cânt, ori cum să-ţi scriu toată durerea? Tot ţipătul lăuntric la plesnirea sărutului tău de pielea mea? Mă ustură mă mănâncă şi mă doare, mă urlă... căci ştiu că locul lui nu e acolo, nesincer el fiind. Îi simt raţionalul şi realul. Eu sunt ireală.

Are să-mi zvâcnească acest gri în tâmple şi pe frunte până la transformarea sa în alb... sau negru. Cenuşiul nu este echilibru, ci lipsa lui. Şi numai tu poţi să-l iei, să-l strângi în pumn până se transformă în cenusă şi moare, apoi să mă umpli de alb... sau negru. Să mă iei de mână, să fii cald, nu fierbinte pentru mine. Să păşim prin timp împreună. Căci eu ştiu mai bine decât toţi cât te minţi şi cât mă minţi şi cât de puţine cunoşti, cât de multe ai să cunoşti în lipsa mea. Cât am să-ţi lipsesc, cât ai să mă iubeşti...
Alb... sau negru.