În noapte, în somn

Te-am rugat să te apropii, să mă adormi pentru o noapte. Voiam să dormim până ce soarele se întâlnește cu luna, pe același cer cenușiu, nostalgic și viu. Dar m-am trezit prin întuneric și ți-am mirosit somnul în așternuturi.

Aș vrea ca umbra ta să o acopere pe a mea, ori lumina mea să se amestece cu lumina ta, să ne bucurăm de același aer pe care îl respirăm, pe veci. Nu aș vrea să-ți răpesc somnul cu ale mele cuvinte atât de banale și lungi, dar faptele nu-mi sunt de-ajuns, iar tu știi bine că eu iubesc frumusețea vorbei și a scrisului. M-a trezit luna acum, în miez de noapte... mă cheamă la geam, dar nu vreau să plec de lângă tine. Cândva îmi lumina ochii și-mi spulbera somnul din pleoape, iar eu zâmbeam gândindu-mă la norocul nostru, de a avea un prieten pe cer, care să ne lumineze întunericul. Apoi îmi aminteam de tine și scriam, visând la contopirea noastră în obrazul galben al lunii, și mă întristam; căci toată speranța mea pentru noi, era, de fapt, tot întristare. Toată iubirea pentru tine, era, de fapt, întoarsă înapoi în sufletul meu. Acum îți respir suflul  delicat și îți miros existența care m-a smintit de când am întâlnit-o, te înalț pe culmile cerului, până la soare și lună, te târâi după mine prin vise și visuri, prin amintiri și timiditate, prin zbucium și leșin și te aduc din nou aici, în așternuturi și în somn...

... ți-am șoptit.

Sunt eu

Și cred eu că ar fi egoist din partea mea să rămân acolo, să mă folosesc de ochii mei ce schimbă timpurile între ele, ce-și cară trupul prea concret după ei, după minte, să te privesc din eternitatea trecutului meu, neplin mereu de tine. Să te ne îndeplinesc. Să-ți fur șansa de a trăi o clipă și înc-o clipă cu mine, visând în disperare la nemurirea noastră, demult uitată printre niște gânduri. Să te privesc pe tine, printr-o sticlă a desincronizării noastre, nu aș putea.

De aceea, mă întorc acum, spărgând aceeași sticlă ce ne desparte de noi, ori pe noi de ceilalți, pe vii de morți, pe cei disprețuiți de cei dragi, pe mine de tine, pe mine de mine, pe tine de tine. Mă întorc curată cum m-ai lăsat, dar gura mea vorbește a trecut. Mă simt un pic desprinsă de tine, prinsă de mine, mă simt ceva ce n-am mai cunoscut de mult, mă simt un pic fără tine, căci aud în ochii mei viața pe care am avut-o fără tine, pe care o uitasem și pe care nu o voiam înapoi.

Privesc în gol, prin tine. Ești cald și zâmbești, mirosul tău e același, iar eu privesc la pieptul tău ce ia forma străzii întunecate, înguste și scurte din sat și aud râsul ei. Clipesc, iar pieptul tău are culoarea dușumelei din camera mea galbenă, despre care scriam eu cândva că mi-ar fi prietenă, și pe care am uitat-o în urmă cu mult timp. Pe brațele tale stau agățate niște tablouri, iar pe abdomen văd patul în care nu-mi era frică să dorm singură. Din partea stângă a pieptului tău, din vârful inimii tale, crește o lumină albă de care m-am îndrăgostit într-o iarnă cu multă zăpadă, într-o iarnă în care visam la tine.

Micșorez ochii, mă uit mai atent... un punct pierdut, în lumină. Sunt eu, un punct rătăcit ce te caută pe tine, în tine.

În centrul tău, în lumină, vârful inimii tale

sunt eu.

Am trecut în trecut

M-ai apucat de mână și mi-ai spus că trebuie să vedem lumea, că fără mine nu există univers. Dar te-ai blocat când ai pășit peste prag și ai spus că ustură.  

... știi că daca are să doară, eu sunt aici...

Am ieșit împreună din întunecime și afundându-ne în lumină, m-am simțit dispărând, te-am simțit disperând. Ai rămas confuz, iar eu am rămas ca un fum roșu ce-ți vorbește sacadat. Mi-ai recunoscut umbletul, vocea ce se auzea de niciunde. Ai strigat după mine și ți-am șoptit că nu pot vorbi mai tare, că liniștea mă aude, iar ochii zboară dintr-un gând în altul. Țin minte și acum cât ai alergat după mine fiindcă nu voiam să mă prinzi, să mă inhalezi.

Am trecut pragul și m-am concretizat, m-am solidificat și te-am așteptat. Mi-ai atins umerii cu mâinile fumegânde, pline de roșu, m-ai scufundat în privirile tale schizofrenice și mi-ai spus blând să nu mă mai transform în fum. 

Am făcut un pas în spate și-am plecat în lumină. M-ai întrebat unde plec și ți-am spus să nu mai vii. 

- Unde te duci?

- În trecut. 

Ochii

Și simt din nou că viermii noștri din lăuntru au plecat, departe... În mare. Înoată acolo și se gândesc la noi, se întreabă unde suntem, iar nouă ni se face dor de ei atât de tare... Încât vedem și noi ce văd și ei. Ne plâng ochii cu albastru și cu mare, cu pești, meduze și căluți de mare și-i lăsăm să se topească printre amintiri alb-negru.

Deschidem ochii fiindcă nu suntem la mare, suntem doar pe iarbă în pădure și în noapte. Ochii noștri... S-au înstelat, iubitul meu. Soarele din pupila ta nu mai naște niciun amurg, nu mai este fum și nici ceață. Aici e cald, pe iarba noastră răcoroasă. Privirile noastre crepusculare se-ntâlnesc din nou atunci când luna coboară toată peste codru, iar cerul....

.... S-a întunecat.

Închidem ochii și nu mai suntem. Suntem siamezi, cu o singură inimă-ntre noi, sănătoși și curați, undeva ascunși în haos și-n neant. Ne înconjoară albul.

Deschidem ochii și ne găsim pe noi. Simplu, fără de peisaj și aer. Noi, prin sinceritate, așa cum suntem... Noi.

Priveste-ma-n ochi

Simplul Mi-e dor de tine m-a apăsat mult timp pe coaste. Era greu și mă străpungea pe mine, toată. Trecea lent printre oasele mele de lapte, le transforma în negru și îmi adâncea inima într-un creuzet de fum. Pleca dintr-un organ într-altul ca un glonț de oțel și lăsa viermi... peste tot.

Caut acum un remediu... te inhalez, dar te simt departe și nu îți mai cunosc ochii, nici glasul și nici mâinile. Trupul tău din nou ma enervează. Nu-mi amintește de nimic, dar nu-l mai simt al meu. Ești plin acum de ceață, de rău și ești gol de cuvinte; iar eu stau aici ghemuită lângă tine. Am reușit, în sfârșit, să mă apropii și te privesc. Îmi arunc ochii depigmentați pe pielea ta, în josul tău și îți miros respirația, în timp ce stai nemișcat și nesimțit. Aștept să deschizi ochii și gura, iar când o faci, întorci capul și privești răsăritul înfumegat și roșu, sângeriu.

Ți-am prins acum un fragment de privire și am început să plâng, căci albul ochilor tăi s-a transformat și el și este roșu, precum cerul de afară, iar pupila ta, cu tot cu iris, e soare. Am început să plâng de frică și să urlu, să-ți zgârii șira spinării și să zâmbesc! Să zâmbesc... fiindcă mă aflu acum mai aproape ca niciodată de soare și aștept noaptea, disperată, să găsesc și luna-n ochii tai.

Îmi pare rău ca-i întuneric aici, dar mă gândesc acum că devenim mai puri și mai luminați de soare și lună... cu tot cu viermii noștri din lăuntru.

Spune-mi

Spune-mi... când te-ai aruncat în gând? Te-am simțit neatins de el, nedistrus de lumină și cumva indiferent. Nu am văzut. Nu am văzut când te-ai dezbrăcat și mi-ai arătat tragic, cuvintele. Când sub pielea ta mișunau litere mâncând virgule, am pus mâna speriată și am simțit un colț de gând. Abia stătea înăuntru, sângerând.

Stăteai și mișcai orice din jur, atrăgându-mi atenția și mă enervai, mă enervai, mă enervai, căci nu eram aici. Îți simțeam trupul încărcat de gânduri, iar eu îl aduceam pe el, prin melancolii, căci nu-l mai simțeam al meu; era rece și era plecat. Iar eu prinsă între voi, nu suportam niciun semn, căci oriunde mă uitam, îmi aminteam de tine... sau de el.

Era tensiune și fum și oasele mele intraseră în oasele tale, era cenușă și era cheag între noi. Și am văzut din nou prin pielea ta tine... Și nu înțelegeam. Te întrebam, dar tăceai, privind în gol, amintindu-ne de el, plecat și rece. Zgâriam cu unghiile rupte din carne coastele tale, până am găsit de tine, dar nu am înțeles. Am stat în noaptea înghețată de decembrie până ce-a venit târziu, un răsărit neașteptat, uitat. Și nu am înțeles...

... atunci...

Acum, după ani de zile petrecuți în tine, prinsă în interior cu sânge și oase, am pus mâna pe mine,
m-am uitat la mine și mi-am simțit sub piele un acru și uitat...  Mi-e dor de tine. 

Deșir

Respir o altă căzătură. Un deșir de emoții, din cap și până-n tălpi, cu oprire lungă-n inimă. Un deșir ce se întoarce amorțit, ca un cutremur lung, ca un fir electric scurt. O cădere din lipsă de aripi, din necuvinte, dar nefrică de cuvinte.

Căci timpul care trece nu-i al meu și-l aud precum luna lupu-n alean. Ma-neacă cu zile trecătoare înghițite de o eternă durere, de teama de a retrăi trecutul, undeva în viitor. Razboiul meu cu mine nu s-a terminat, căci n-are nicio vârstă și  ma-mbrățisează cald, pana la moarte.

Nu mi-e teama de finalul meu, de trupul meu ce-și va lăsa toate ale lui într-un lemn lăcuit, cu cruce deasupra. Mi-e teamă de al vostru.
.

Vechiule

Plecând acolo m-am simțit ca printre umbre, ca-ntr-un nor cenușiu, plin de veșnicie, într-un cer al nimănui. Luna nu-mi era aproape, căci noaptea trăia undeva, departe, iar stelele muriseră... doar tu mai erai. Iar tu trăiai în acest cer pe care nu-l mai pot atinge, îndurerat și plin de dor de mine, însemnai o stea și erai rece, într-un univers de ceară.

Ziua ma gândesc la tine neîncetat, iar noaptea mi te arăți în vis, uneori fericit ca ai scăpat, uneori trist ca nu mă mai simți în brațele tale calde, ci doar mă privești din sufletu-ți pustiu și rece și disperat de lumea caldă. Dar decât să te știu trist acolo unde-ai stat o veșnicie, prefer să nu te aflu-acum niciunde, știind că totuși mă veghezi, de departe, dintr-o altă veșnicie.

Trecutul meu e împânzit de tine, iar pentru asta, eu nu am să te uit nicicând. Dar de când ai plecat tu, eu simt că mi s-a spart copilăria, că am crescut pe nesimțite și știu că ne vom reîntâlni cândva. Vom exista amândoi, în același pământ al aceleiași lumi, tu mai vechi, iar eu mai nouă, și sufletele noastre se vor îmbrățișa din nou, în cerul pe care-am să-l ating cândva, în cerul aceleiași lumi.

Sub sute

Pare că toți cei care ne lipsesc sunt prezenți acum altundeva, ca într-o lume în care au adormit demult, ghemuiți, în gânduri zgomotoase. I-am văzut, i-am atins mai devreme, s-au ascuns brusc în alte timpuri și la noi au trecut zile, iar ei plâng sub sutele de ani.

Acum întind mâna în mine, mă mângâi pe dinăuntru, fiindcă mi-e dor de... nu știu cine. Am trecut pe lângă mine și nu m-am zărit. Nici eu nu am știut unde sunt, unde am fost. Acum dorm și eu în lumea celorlalți, în trecut. Acum mi-e frig aici și-mi este somn și-mi este dor, sub sutele de ani.

Tu unde ești, vindecător de oameni cu mâini curate? Tu ce faci? Dormi? Ti-e dor de cineva, ori nici nu știi de cine?

Acum împacă-i pe ceilalți și așteaptă-ne pe noi; nu te aștepta pe tine, căci ai întârziat. Ce mai vindeci tu acum când zâmbești firav sub sutele de ani?

Intemperii

M-ai început cu o parte din tine, cea mai frumoasă, iar eu am așteptat să mă cunoști pentru ca apoi să devin punctul central al trupului tău fin și al sufletului dantelat. Te-am așteptat să crești și să strălucești. Am vrut să mă verși în palmă, dar eram prea colorată și te-am înspăimântat. M-ai izbit de pământ.

Am înghețat.

M-ai luat în formă solidă, tremurândă și nu m-ai mai cunoscut.

M-ai topit... m-ai topit în tine.

Acum mă cunoști din nou și încă aștept ceva din tine, căci în ochii tăi văd toate drumurile tale. Ochii tăi mă duc la tine. Mă vărs în tine și te cuprind, iar tu fără speranță ești prins de spiritul meu greu, iar trupul îți stă prins într-un puternic fir de ață... de trupul meu. Și cine te-a învățat? Ai plăsmuit ceva și ești un creator, căci între noi ai pus gânduri lipite bine între ele cu sentimente autentice. Căci mai demult am spart cu ciocanul totul.

Inima îți bate calm, se scaldă-n fericire și înoată lin spre inima mea, în sufletul nostru comun. Sunt artistă a naturii, a tristeții și a fericirii, dar m-am născut artistă pentru tine, pentru ca literele mele să-ți gâdile orice rutină emoțională, iar când demonii apar, să fiu acolo, pentru tine, îmbrăcată în cuvinte.

Intemperiile noastre mă țin vie, căci afară plouă nesfârșit și e înnorat și este frig... iar eu te aștept înfrigurată... în culcuș.