joi, 16 aprilie 2015
Același suflet, cu mai puțin trup.
S-a zdrobit pe dinăuntru cel ce-a pus, în noi, păcatul. Să-l salvăm ca să ne ducă în Nirvana, sau oriunde știe el mai bine. Iar noi să ducem, pân-atunci, păcatul mai departe, să ne mințim că ne iubim cu toții și să ne rătăcim în alte trupuri, neiubite.
Pân-atunci ne vom juca de-a dragostea... Ne vom spune din lună în lună în apus de lună că sufletul ni se topește în ochii celuilalt, că nu, nu ne-am mai împreunat intimitățile cu nimeni și că iubirea-i veșnică, iar oamenii sunt relativi. Ne vom împreuna mâinile mici, de om plăpând și naiv, și vom arunca priviri spre alte trupuri, cât mai nude, cât mai subțiri și mai cochete. Iar pe final, unul se va lovi de ziduri, împușcat de normali, cu o mie de cuvinte de foc, năucitoare, pământești.
Și se va naște din nou. Același suflet, cu mai puțin trup. Traumatizat și neîncrezător în sine, confuz, judecat pe nedrept, un nebun, nou. Mai singuratic, mai înțelept, mai ciudat și mai bun. În timp se va despărți de tot ce nu-i al lui, de tot ce e-n trecut și l-a făcut să nu mai fie ce a fost. Îi va părea mai bine.
Și apoi se va regăsi pe sine în cel pe care l-a pierdut în trecut, mai nou și el și mai murdar. Și va fi bine, va fi primăvară...
Aceeași primăvară, cu mai puțină iarnă.
Același suflet, cu mai puțin trup.
miercuri, 1 aprilie 2015
Nud
Din iubire ne-am născut. Din trup în trup, trup plin de suflet, trup plin de roșu. Ne-am dat culoare prin cuvinte și am zburat prin flori, până ne-am întâlnit pe-același zâmbet de garoafă. Iar genele mele s-au încurcat în ochii tăi și părul meu s-a rătăcit prin corpul tău de întuneric, luminos pe dinafară, cu piele curată și întinsă. Ne-am umplut de paradis.
Soarele se așterne pe gândurile noastre, calm și tăcut, câte puțin.
Acum dormi... și ascultă lumina cum se izbește de fiecare obiect din camera aceasta.
Acum deschide gura... și lasă să-ți intre în plămâni o zi întreagă, să te sufoce la început, să o respiri, mai apoi. Am să te trezesc să mă privești la asfințit, când am să fiu mai bine.
Aș vrea atât de mult, din nou, în sufletul tău nud, să mă scufund...
marți, 31 martie 2015
Chip de mătase
Te văd și-acum scufundat în ceruri, acoperit de mult albastru. Ești agățat de pulberea cafenie a pământului uscat de-atâta soare, te trage și te-apasă înapoi, te întinde de-a lungul infinitului dintre cer și pământ. Iar tu răcnești cu sunete înalte de vioară și mă chemi, spre tine, să ne-ntindă soarele împreună, între două lumi.
Te-ai lipit de sunete, ca-ntr-un ecou nemărginit și zaci constrâns de litere, te transformi în cuvinte și abia aștept să te plesnesc de foile bătute de timp, să arunc cu tine în cerneală, să te tăvălesc sălbatic printre cuvinte. Aștepți o lună prăfuită, spartă, cu chipul de mătase. Aștepți să-ți sângereze în creștet, să-ți fie mamă și să te nască.
... să te crească, să te fac unul singur, unul cu natura, unul cu cerul, unul cu timpul, unul
cu mine.
luni, 30 martie 2015
Te zbați, te simt și sunt.
Aș vrea să te creez pe tine, să te conturez, să mă întind pe inima ta, să stau în primăvară. Să te aduc la viață dintr-un gând mic, gând roșu, gând suav și melancolic. Te-aș duce să cunoști zbuciumul norilor, zăpușeala asfințitului de vară, răcoarea nopții, obrazul primei zăpezi...
Te-aș duce... Dar nu te pot aduce. Te-ai strecurat prin crâmpeie de timp, te-am rătăcit de tot și îți aud atingerea surdă, gândurile tale mute, ca niște fantome ce bântuie neînțeles, ca un pocnet ce se pierde în adâncurile unui suflet mort.
Te zbați... zgomotos, parșiv și spumos, ca marea.
Te simt... nebun, rătăcitor și proaspăt, ca soarele.
Eu sunt... ascunsă, cuminte și luminoasă, ca luna.
marți, 24 martie 2015
În timp
Stăteam împreună în bătaia soarelui ca niște copaci sătui de-atâta viață, de-atâta stat, obosiți de-atâta nemișcare. Ne simțeam grei ca niște blocuri adormite, locuite de prea multe generații. Clipeam lent ca doi cai mult prea munciți... și așteptam.
Așteptam să ne trezim la puritatea unui sentiment identic, la sinele uitat printre litere, un timp netrecut ce va să vie și să fie... al nostru. Stăteam și așteptam să te cațeri pe visurile mele, să le săruți sincer și să cazi liber în eul meu.
Târziu am înțeles că nu m-ai putut prinde, căci am început să zbor cu aripi de lumină și te întrebai amarnic de unde-atâta viață... Mă lăsai să zbor în șoaptele tale, mă lăsai să te chem, mă lăsai să te am. Peste două alte vieți am înțeles că ne aflam unul în urma celuilalt cu încă vreo șase vieți și că între noi era un secol jumate distanță. Spațiul ne-a salvat, eram lipiți.
Acum e munca noastră să plămădim cu iubire un alt început, un timp doar al nostru, o viață comună, același veșnic eu ce-aleargă printre șoapte, ascunzându-se de moarte.
marți, 17 martie 2015
Oceanele
Am să aflu când am să mă ridic din cuvintele tale și-am să las să se scurgă peste visurile mele, distrugerile tale. Intențiile nereușite ale bunătății tale. Pașii sufletului tău prin aerul greu al fericirii. Noi doi, prin timp.
M-am întins deasupra unui cer cu stele vii, sub aspirațiile tale, și-am spulberat de-acolo, din înălțimea noastră, o clipă de praf stelar, praf de cer și de furtună. Mă ascunzi în ochii tăi cu toate ale tale, în fundul întunecat al oceanului tău. Dar eu mă pierd în oceanul meu nesecat, verde-albastru, plin de alte vietăți...
luni, 16 martie 2015
Secolul meu
Cântecul inimii tale nu-ți zbuciumă-acum niciun apus lăuntric, iar tăcerea de-altă dată stă și azi întruchipată, înaintea ochilor mei, sub forma buzelor tale. Am așteptat înfățișarea sufletului tău și realizarea viselor mele, ca pe-o sărbătoare, am așteptat...
Mor precum ziua de ieri și nu mă nasc nici ca mâine și ca nicio altă zi ce vrea s-aducă în pântecele sale o rază de ceva nou. Te chem de-un secol și ceva, iar picioarele-ți sunt prinse cu un lanț al neștirii, al unei tinereți uitate de mine, știute de toți. Inima ți-e plecată, iar șira spinării ți-e dreaptă și rigidă ca șinele de cale ferată, iar eu sunt trenul ce îți fumegă deasupra. Te-am crezut când ai spus ca te întorci în altă viață și te-am așteptat mii de alte vieți. Ai venit și m-ai ținut de vorbă atât de mult... te-am privit, te-am adorat și te-am iubit. Dar acum ești vinovat. Ești vinovat că mi-ai vorbit despre iubire și moarte, singurătate. Mi-ai verbalizat trăirile și le-ai dat sens, le-ai dat culoare prin privirea ta și viață veșnică prin grai.
Iar eu acum nu mai pot scăpa de iubire și moarte, singurătate... Și simt uneori că m-ai uitat, că adormi fără mine, că m-ai scufundat în gândurile tale, m-ai rătăcit prin pământ. Iar când mă ridic, îmi doresc să mă îngropi din nou, căci ochii tăi îmi amintesc că tu nu știi ce înseamnă așteptarea, unghiile tale n-au zgâriat pereții niciodată, iar genunchii tăi nu cunosc podeaua.
Te-am așteptat să vii și te aștept mereu, prin rutina vieții tale...
Mor precum ziua de ieri și nu mă nasc nici ca mâine și ca nicio altă zi ce vrea s-aducă în pântecele sale o rază de ceva nou. Te chem de-un secol și ceva, iar picioarele-ți sunt prinse cu un lanț al neștirii, al unei tinereți uitate de mine, știute de toți. Inima ți-e plecată, iar șira spinării ți-e dreaptă și rigidă ca șinele de cale ferată, iar eu sunt trenul ce îți fumegă deasupra. Te-am crezut când ai spus ca te întorci în altă viață și te-am așteptat mii de alte vieți. Ai venit și m-ai ținut de vorbă atât de mult... te-am privit, te-am adorat și te-am iubit. Dar acum ești vinovat. Ești vinovat că mi-ai vorbit despre iubire și moarte, singurătate. Mi-ai verbalizat trăirile și le-ai dat sens, le-ai dat culoare prin privirea ta și viață veșnică prin grai.
Iar eu acum nu mai pot scăpa de iubire și moarte, singurătate... Și simt uneori că m-ai uitat, că adormi fără mine, că m-ai scufundat în gândurile tale, m-ai rătăcit prin pământ. Iar când mă ridic, îmi doresc să mă îngropi din nou, căci ochii tăi îmi amintesc că tu nu știi ce înseamnă așteptarea, unghiile tale n-au zgâriat pereții niciodată, iar genunchii tăi nu cunosc podeaua.
Te-am așteptat să vii și te aștept mereu, prin rutina vieții tale...
vineri, 6 martie 2015
De ce?
Încă mă întreb de ce luna nu e a noastră, când te-am iubit atât de mult de la început. E a mea și-a altcuiva, liniștită și îndepărtată. De ce așa, când între noi au existat tornade, cu dureri în suflet, nopți sfârșite-n goliciune și amar?
După toate, am crezut că am câștigat luna între noi, că plângem peste ea și ne vărsăm cu totul în corpul ei de lumină. Acum cred că luna e plină de sufletele celor ce nu mai sunt printre noi, că ei ne luminează, prin ea. Că ne privesc când ne contorsionăm și ne șoptesc noaptea, în vis, că nu putem atinge luna.
Cu gânduri străine,
privesc la ea și nu la tine.
De ce?
duminică, 22 februarie 2015
Pentru noi
Și apoi ai visat că m-am ridicat eu din singurătatea pământului, nudă, mergând spre tine. Ți-ai amintit de mine, din trecut. Eram cu oase rupte pe sub piele, moarte mută prin vene și sufletul învinețit. Ai venit și m-ai șters de singurătate ca de praf. Mi-ai curățat lacrimile de pe față ca de scame. Eram o haină veche pentru tine, un prieten bun și autentic.
M-ai prins cu sfoară de coastele tale și m-ai târât prin tot noroiul existenței tale, iar eu am stat tăcută, ca un câine strâns legat cu lanț, de cușca rece. Eram umilă, căci te iubeam. Apoi am rupt deodată sfoara, nu se știe cum... și te-am mușcat atât de tare, încât să fiu sigură că n-ai să mă uiți niciodată. Te-am rănit din dragoste, cu inima arzând.
Nu aveam timp, aveam fericire.
Acum te am pe tine-n fericire și timp, nu pentru mine,
ci pentru noi.
sâmbătă, 7 februarie 2015
Am asfințit
Și m-am ascuns din nou cu nasul în brațul tău adormit, așteptând cu genele peste gene același somn liniștitor ce dispare-n întuneric și se întoarce în mine, din nou... când lumina apare.
Atunci, somnul tău intră în mine precum soarele ce se tatuează adânc în sângele cerului nostru nostalgic și viu.
Atunci, tu te trezești.
Atunci, îmi deschizi ochii proaspăt adormiți, ce rămân toată ziua obosiți.
Dar mă încarcă toată fericirea nopții din momentele mele de reverie, de nesomn fără motiv și mă simt dornică să trăiesc; pe când, pe tine te simt lângă mine ca un oraș cu luminile stinse. Ești lent și fără viață, cu gândurile spulberate prin nori și prin soare. Dar te hrănesc și simt cum felinarele tale se aprind, înăuntru, și vrei să stai treaz, să mă privești.
Aștept, iubindu-te, cele treizeci de minute dinaintea asfințitului. Mă tulbură, se lipesc de mine ca niște scoici, mă fac să mă simt ca o mare rece, sărată. Ochii mei văd tot ce nu-i real și mă simt disperată în pădure, printre
stele și lună.
În lumina oranj mă alint ca o pisică, zâmbesc, aproape că torc și aștept o noapte lungă, cu
stele și lună.
E seară.
Încep să apun.
Am asfințit...
... în tine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)






