sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Ne trecem


Nu știu ce se întâmplă cu veșnicia noastră și de ce timpul se măsoară acum în ani, când ieri o secundă era ca un luceafăr pe un cer neînstelat. O secundă era un ghimpe sub piele, iar următoarea era ca o petală ce cade ușor, într-o adiere caldă de primăvară târzie. Anii de acum mă îmbătrânesc, fiindcă trec pe nesimțite. Viața mea era o trăire, un regret, un gând sau o izbucnire. Acum lumea mea începe cu tine și se sfârșește cu mine. Lumea mea se trece.

Și ne trecem ca niște trandafiri palizi, roz, cu ghimpii căzuți, cu petalele încă prinse, leșinate și moarte. Dar fluturii noștri vii încă stau în noi și ne învață să urlăm la timp, la cer și în zbor. Să urlăm lumină, să închidem ochii căprui și albaștri și sa-i deschidem pe cei ai sufletului prea zdrobit acum.

Dar afară s-a înfrigurat și păsările cad sloi, rapid și sigur, nu ca frunzele toamna, care se plimbă agale în aer, în vânt, ușoare ca și când n-ar exista. Păsările cad acum zgribulite, plânse și negre. Iar noi cădem în fiecare seară cu capul în pernă, cu gândul în minte, cu sufletul în palme, ca ele. Ne ridicăm dimineața plimbându-ne capul agale, în aer, în vânt, ușor ca și când n-ar exista, ca și cum ar fi toamnă și noi am fi frunze. Dar sufletul e greu și ne trage în jos...

...fiindcă ne trecem.


marți, 5 ianuarie 2016

Să plec


Aș vrea să imortalizez momentul, să îl îngheț într-o parte a inimii mele, să devină opac și întunecat. Să nu mai știu de el, să uit că a existat vreodată și să plec, să plec undeva departe de sufletul meu, undeva mai aproape de sufletul cuiva străin. Și apoi să mă întorc, știind că am lăsat ceva în urmă, ceva al meu, a ceea ce am fost cândva. Mi-aș lumina momentul din trecut cu gândurile mele calde și vinovate, i-aș topi gheața din juru-i diform pentru a mai gusta din trecut.

Să plec și să uit de tot ceea ce doare acum și n-a mai existat vreodată. Dar să te iau pe tine cu mine, oriunde aș pleca, orice aș întâlni și orice aș mai imortaliza. Tu ești și ai să fii aici și acolo, în mine și în afara mea, în alții, dar numai în tine, veșnic al meu.

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Alta


Din când în când mă prefac că aud mișcarea picioarelor tale pe podea. Deși tu nu mai ești, iar podeaua-i alta. Iar eu încă sunt, dar și eu sunt alta... căci acum am amintirea ritmului tău, culoarea pașilor tăi și bătăile inimii tale ce zguduie universul meu din temelii, mai tare ca moartea. În creștetul capului meu ți-ai pus amprenta, m-ai numit a ta femeie pe vecie, o reflexie a vieții tale, o umbră a întunecimii, văzută prin gaura cheii din poarta iadului. Un infern cu prelungiri amare-n rai, în raiul nostru prea albastru și îndepărtat de viață, prea aproape de moarte, prea etern.

Și m-ai blestemat. M-ai blestemat căci ți-am furat o parte din timp, când tu încercai să îl legi de tine, de vârsta și trupul tău, neștiind că ești atât de efemer pe-această lume prea albastră. Acum mă cauți, să mă prinzi, să mă legi, să mă arunci, să mă izbești, să mă lovești, să mă lipești... de durerea ta. Iar eu am să mă amuz fiindcă-ai să le spui tuturor de mine și n-au să te creadă...


...căci deși sunt alta, sufletul meu e același...

joi, 8 octombrie 2015

Mă arunc


Dar eu m-am zăpăcit și m-am întors cu fața spre ceva ce nu cunosc și mă arunc zadarnic în gândurile tale, ca în mare, așteptând să mă înveți tu să înot. Să caut în tine, să te aflu, să te găsesc prin sufletul meu ce-l simte pe al tău, ca doi gemeni, ce se simt, din depărtare. Îmi arde tâmpla, fiindcă simt blestemul, simt durerea ultimului an ce se grăbește să treacă, iar eu rămân în urmă, ca un copac ale cărui frunze pleacă odată cu vântul.

Mi-aș zdrobi singură scoarța capului meu, de scoarța unui copac, din curtea trupului tău veșted, plin de vânt și de ploi. Căci pe mine m-a înconjurat toamna și mă simt captivă, prizonieră anotimpului ce mă colorează și mă răcește, în fiecare noapte. Acum eu dorm pe amintirea ta și visez că mă prăbușesc în brațele tale, grea și fără putere...

...ca un vârcolac însetat de iubire.

miercuri, 23 septembrie 2015

Înflorit

Te-am lăsat să trăiești prin mine, precum ghimpele ce-și ia seva din frumusețea nobilă a trandafirului. Și tot n-am secătuit. M-am hrănit din natură și din tumultul vieții tinerești, fără să te judec pentru plecarea ta. Te-am îmbrăcat cu zâmbetul meu, te-am protejat cu gândurile mele prea pline de speranță și m-am sinucis.

Mi-am înghețat sentimentele și mi-am oprit lacrimile la ieșirea din ochi, lăsând genele să fie gratii. Te-am închis acolo, te-am inundat cu lacrimile dinlăuntru și nu am mai lăsat pe nimeni să audă despre tine. I-am obligat pe toți să te omoare, căci eu asta am încercat.

Dar tu învii și-mi vii în ureche ca o primăvară timpurie, ca un dezgheț spontan și suspect: prea brusc ca să nu pleci, prea devreme ca să mai vii. Te dau la o parte si te răstălmăcesc cu primăvara ta cu tot căci

vreau să ma-nflorești.

duminică, 30 august 2015

Aștept


Trăiesc acolo unde nu mă simți și nu mă poți salva, unde inima bate-n neștire, iar gândurile se rotesc haotic, pe nesimțite, în liniștea timpului. Aici, noi ne ducem viața la-ntâmplare și veșnic ne dorim ceva mai mult, ce nu știm să concretizăm, dar știm să creăm cu sufletul. Ne confundăm unii pe alții, prin propriul suflu dus de vânt, spre nicăieri, în ceață.

Dar uneori... simt că m-ai uitat, că locul meu de nepătruns, pe care ți-l doreai în suflet, pe care îl voiai a ști, s-a pierdut odată cu mine în zâmbetul tău cald, în ochii tăi senini. Locul meu de trăit nu mai înseamnă nimic pentru tine, iar cel ce mă așteaptă pe vecie a ieșit din sfera gândurilor tale prăfuite.

Parcă ai desprins sufletul din mine și l-ai îngrămădit în tine. Parcă mâinile tale răscolesc prin mine și totuși nu mă găsesc. Parcă vrei să mă ai, dar nu mă vrei pe mine.

Mă aștept să mă aștepți. Aș vrea să știu ce drumuri ai strivit cu pașii tăi, unde umbletul ți-a fost, să aflu poveștile tale și să te întorci. Iar așteptarea ta mă doare în corp, îmi îmbătrânesc oasele și mă apasă pe interior, pe neatinsul meu zadarnic. 

Aștept
să îmbătrânești. 


marți, 25 august 2015

Spre neatins


Am să mă duc, în ciuda nechemării mele, în albastrul valurilor spumoase, spre lumină, spre neatins. Am să plec. Iar tu mă vei crede rătăcită, fiindcă așa m-ai cunoscut. Însă zâmbetul meu se va așeza pe dorul tău precum un fluture pe o floare ofilită: Dezamăgit și singur.

Ai să mă cauți pe toate luncile, fără să știi că locul meu nu e pe pământ, ci în mare. Ai să creezi noi căi pentru amintirea mea, fără să știi ca eu nu am drumuri.

Dar am să fiu la răspântia dintre gând și cuvânt. Am să mă așez tăcut, timid și cert, pe dorul tău nestins și am să-ți șoptesc bătăile inimii mele, învățând-o pe a ta din nou să bată.

Am să fiu pe văi, pe văile trupului tău ars de căutări si amintiri. Ai să ai întrebări de pus și nimeni să-ți răspundă.

Dar uitându-te cândva la cer, ai să îți dai seama că norul de deasupra mării are ochii mei, căci chipul meu din mare se reflectă-n cerul tău, brăzdat de ploaie. Iar marea mea se scaldă-n stelele căzătoare ale inimii mele.

Și ai să-ți găsești pacea, căci vei ști că cel mai frig e în ajun de răsărit iar eu nu îți voi lăsa inima nicicând...

...zdrobită

duminică, 9 august 2015

Regretată


Aș vrea să mă plângi precum o plâng eu pe cea care am fost. Să mă pictezi pe conturul inimii tale și să mă uiți lipită de miezul tău, prinsă iremediabil de înăuntrul tău. Nu îți doresc ca viața să te încununeze cu aceeași grea coroană de emoții pe care eu am fost sortită să o duc.

Te-aș jeli într-una dacă în mine ar mai încăpea altă ființă în afară de cea care sunt, mâncată de misterul lăuntric ce zace lângă ceasul trupului meu. Tu nu știi, dar sufletul meu e ars de soarele absenței tale, amestecat ca o licoare cu sângele prea rece al minții mele purpurii.

Te-aș aduce înapoi, dar nu înainte de a mă primi din nou în mine, pe cea care am fost, fără suicide...

...prin vis.

joi, 6 august 2015

Înstrăinare


Ne-am apropiat de viitor cu gândul, ne-am apropiat de veșnicie cu trupul, dar nu le-am atins. Ne-am strecurat ochii în ochii celuilalt și i-am spălat privind la lună și la stele, blamându-i pe ei zile la rând pentru neîmplinirea noastră. Dar n-am știut că vina se varsă și revarsă în sufletele noastre, în egoism și indecizie. Ne-am lăsat duși de val la început și am continuat cu eforturi imense de întoarcere a vieții în mod invizibil, am crezut în aparența schimbării, când de fapt apele din noi au fost tulburate dureros și ireversibil.

Apoi ne-am jurat că vom trimite totul în trecut, că prezentul e nou și că noi nu ne vom mai cunoaște, dar am știut să ne întoarcem obsesiv în aceeași melancolie specifică inimilor noastre, mutilați de absența celuilalt.

Ne-am rătăcit unul de celălalt și îți simt fericirea în dorul meu de nepătruns. Viața s-a rotit, iar acum ne înțelegem, dar nu ne mai avem.

Nu am știut că prețul înțelegerii este înstrăinarea.