Garoafele

Un cer brun s-a năpustit asupra minții mele, ca un soare aprins ce ține în palmele sale un întreg câmp verde, vara. Așa am descoperit o nouă culoare, ceva ce se află între negru și alb, ceva ce va sufla departe narcisa de altă dată și va aduce în viața mea o nouă garoafă, îmbrățișată de celelalte flori pe care le-am învățat.

Acuma lumina din palmele mele vindecă și crește în mine și mai multe garoafe ce prind culori diferite. Căci eu am avut în mine, la naștere, un pui de garoafă neagră ce se simțea de departe. Un iz străin, timid și rău din nedorință. Am răspândit o notă nervoasă, grea, zăpăcită ce a uitat cu timpul ce înseamnă delicatețea, iar norii din jurul meu așa m-au învățat și m-au știut.

Uitasem de garoafa din sufletul meu... 

Dar acum... lumina creează și crește lăuntric o tufă imensă de garoafe colorate ce încep ușor, ușor a-i oferi și garoafei negre acum crescută câte o notă calmă, ușoară și cuminte.

Iar eu, în mine

cresc

garoafe colorate.

Cresc.

Spre el

Soarele lenevește greu sub nori, abia apune, abia se lasă sub copaci. Îl urmăresc și încerc să mă joc, dar merge agale în pământ. Mă uit cu sufletul spre el și încerc să mă arunc toată, cu tot trupul, cu toată suflarea, printr-o săritură. E aproape. Îmi dă senzația că dacă aș face un pas în aer, de pe un nor albicios, el m-ar prinde cu o creangă de copac și m-ar înghiți ca pe o sămânță de mac. M-aș topi și m-aș amesteca cu trupul prea fierbinte al soarelui.

Dar aici e întuneric, e ca și cum n-ar fi soare, e ca și cum sticla aceasta se răcește din cauza mea, se răcește de la mine, din ochii mei ca planeta. Și totuși efortul de a sufla întunecimea, de a mușca mai mult momeala unei zile luminoase parcă e ireal, parcă e prea departe.
Cred că suflul meu adoarme și inima mea se încălzește prea tare stând ori galopând, în iarnă sau vară, căci am nevoie de soare și încerc să-l întorc spre mine, să respir împreună cu el, să ne îmbrățișăm în ceruri și să cădem liber în mare. Toată căldura mă duce spre el și mă chinui

să plec

spre el.

Când devin vânt

Te aduc în inima mea când devin vânt și te port după mine, ca pe-o frunză. Te agăți de mine, ca de crengi, tremurând de spaimă... ori de frig. Și zbor cu tine, fără să înțeleg cum și de ce și cine m-a pus pe mine în această lume, plină de tine, în această lună plină.

Mă privești nedumerit căci nu mă recunoști, nu știi nici tu unde-au plecat bucățile din mine. Prin ochi îmi vezi chinurile spre a mă aduna, spre a înceta să mă mai rup, prin gânduri și prin nimicuri. Să nu mă mai risipesc, ca un pumn de nisip.

Ochii zbiară prin apă, prin iris, îți caută privirea, îți ating vocea prea caldă și te cheamă. Se opresc, iar fulgerele din mine îmi acoperă mâinile ce-mi tremură acum de parc-ar sta să cadă, ca frunzele toamna.

Barca

Aș vrea mult să aflu unde mă duce această barcă pe care mi-am construit-o cu sufletul acum aproape douăzeci de ani. În fiecare toamnă am adunat o frunză, ori un gând și le-am atașat la cârmă sau pur și simplu le-am aruncat înauntru, le-am cărat după mine. Și fiecare îngreunează barca, ori o face mai rapidă. Fiecare zgomot l-am cărat înăuntru. Și pe mare plutind atât de lin, am protejat cu privirea fiece pasăre călătoare. Dar altele s-au așezat cu mine în barcă și le-am păstrat și le hrănesc în continuare. Și tot mai am să le dau un cuvânt sau o mie.

Sunt tânără în această barcă și știu că sub ea, în mare, mă așteaptă o lume pe care o văd prin apa asta atât de curată, albastră ca ochii. O lume pe care o observ și nu o înțeleg. O lume care câteodată îmi fură ceva și nu știu ce. Îi dăruiesc mereu și primesc în schimb cuvinte pe care le leg și din care fac un șirag și-l pun pe piept.

Și strâng coliere la gât care mă trag cu capul în mare. Dar pe măsură ce barca mea crește și îmbătrânește... eu mai rup din coliere și le arunc înapoi la cei ce stau și mă așteaptă.

Ei mă așteaptă...

dar ei nu știu că nu vin. 

Aceea

Dar în cele din urmă tu nu ameninți cu nimic alăturarea noastră. Nici viața, nici suflul, nici moartea. Ești aici, permanent și ușor neutru. Jumătate din tine zace-n cufărul meu cu obsesii, pe când cealaltă jumătate... s-a rătăcit timid printre amintiri, într-un trecut pe care nu l-am uitat și care respiră și acum prin nările mele prea pline de un miros crud de primăvară.

Fiindcă a venit.
A venit primăvara și eu încep din nou să mă simt ca mine, să miros ca mine, să fiu ca mine. Așa cum am fost și anul trecut și cum n-am mai fost de mult. Căci sicriul m-a făcut să uit de mine, să uit că am avut cândva și-o viață. Iar această nouă lumină ce se reflectă puternic în ferestrele nenumărate dinaintea mea... mi-a adus aceeași viață din trecut, din acel trecut ce respiră și acum prin nările mele prea pline de un miros crud de primăvară.

Eu ameninț. Eu sunt norul de pe cerul curat al acestui pământ... cicatricea de pe piele, cuta de pe cearceaf, crăpătura din sticlă, marginea ciobită a paharului, firul alb dintre cele negre și

luna de pe cer.

Ne trecem

Nu știu ce se întâmplă cu veșnicia noastră și de ce timpul se măsoară acum în ani, când ieri o secundă era ca un luceafăr pe un cer neînstelat. O secundă era un ghimpe sub piele, iar următoarea era ca o petală ce cade ușor, într-o adiere caldă de primăvară târzie. Anii de acum mă îmbătrânesc, fiindcă trec pe nesimțite. Viața mea era o trăire, un regret, un gând sau o izbucnire. Acum lumea mea începe cu tine și se sfârșește cu mine. Lumea mea se trece.

Și ne trecem ca niște trandafiri palizi, roz, cu ghimpii căzuți, cu petalele încă prinse, leșinate și moarte. Dar fluturii noștri vii încă stau în noi și ne învață să urlăm la timp, la cer și în zbor. Să urlăm lumină, să închidem ochii căprui și albaștri și sa-i deschidem pe cei ai sufletului prea zdrobit acum.

Dar afară s-a înfrigurat și păsările cad sloi, rapid și sigur, nu ca frunzele toamna, care se plimbă agale în aer, în vânt, ușoare ca și când n-ar exista. Păsările cad acum zgribulite, plânse și negre. Iar noi cădem în fiecare seară cu capul în pernă, cu gândul în minte, cu sufletul în palme, ca ele. Ne ridicăm dimineața plimbându-ne capul agale, în aer, în vânt, ușor ca și când n-ar exista, ca și cum ar fi toamnă și noi am fi frunze. Dar sufletul e greu și ne trage în jos...

...fiindcă ne trecem.

Să plec

Aș vrea să imortalizez momentul, să îl îngheț într-o parte a inimii mele, să devină opac și întunecat. Să nu mai știu de el, să uit că a existat vreodată și să plec, să plec undeva departe de sufletul meu, undeva mai aproape de sufletul cuiva străin. Și apoi să mă întorc, știind că am lăsat ceva în urmă, ceva al meu, a ceea ce am fost cândva. Mi-aș lumina momentul din trecut cu gândurile mele calde și vinovate, i-aș topi gheața din juru-i diform pentru a mai gusta din trecut.

Să plec și să uit de tot ceea ce doare acum și n-a mai existat vreodată. Dar să te iau pe tine cu mine, oriunde aș pleca, orice aș întâlni și orice aș mai imortaliza. Tu ești și ai să fii aici și acolo, în mine și în afara mea, în alții, dar numai în tine, veșnic al meu.

Alta

Din când în când mă prefac că aud mișcarea picioarelor tale pe podea. Deși tu nu mai ești, iar podeaua-i alta. Iar eu încă sunt, dar și eu sunt alta... căci acum am amintirea ritmului tău, culoarea pașilor tăi și bătăile inimii tale ce zguduie universul meu din temelii, mai tare ca moartea. În creștetul capului meu ți-ai pus amprenta, m-ai numit a ta femeie pe vecie, o reflexie a vieții tale, o umbră a întunecimii, văzută prin gaura cheii din poarta iadului. Un infern cu prelungiri amare-n rai, în raiul nostru prea albastru și îndepărtat de viață, prea aproape de moarte, prea etern.

Și m-ai blestemat. M-ai blestemat căci ți-am furat o parte din timp, când tu încercai să îl legi de tine, de vârsta și trupul tău, neștiind că ești atât de efemer pe-această lume prea albastră. Acum mă cauți, să mă prinzi, să mă legi, să mă arunci, să mă izbești, să mă lovești, să mă lipești... de durerea ta. Iar eu am să mă amuz fiindcă-ai să le spui tuturor de mine și n-au să te creadă...


...căci deși sunt alta, sufletul meu e același...

Mă arunc

Dar eu m-am zăpăcit și m-am întors cu fața spre ceva ce nu cunosc și mă arunc zadarnic în gândurile tale, ca în mare, așteptând să mă înveți tu să înot. Să caut în tine, să te aflu, să te găsesc prin sufletul meu ce-l simte pe al tău, ca doi gemeni, ce se simt, din depărtare. Îmi arde tâmpla, fiindcă simt blestemul, simt durerea ultimului an ce se grăbește să treacă, iar eu rămân în urmă, ca un copac ale cărui frunze pleacă odată cu vântul.

Mi-aș zdrobi singură scoarța capului meu, de scoarța unui copac, din curtea trupului tău veșted, plin de vânt și de ploi. Căci pe mine m-a înconjurat toamna și mă simt captivă, prizonieră anotimpului ce mă colorează și mă răcește, în fiecare noapte. Acum eu dorm pe amintirea ta și visez că mă prăbușesc în brațele tale, grea și fără putere...

...ca un vârcolac însetat de iubire.

Înflorit

Te-am lăsat să trăiești prin mine, precum ghimpele ce-și ia seva din frumusețea nobilă a trandafirului. Și tot n-am secătuit. M-am hrănit din natură și din tumultul vieții tinerești, fără să te judec pentru plecarea ta. Te-am îmbrăcat cu zâmbetul meu, te-am protejat cu gândurile mele prea pline de speranță și m-am sinucis.

Mi-am înghețat sentimentele și mi-am oprit lacrimile la ieșirea din ochi, lăsând genele să fie gratii. Te-am închis acolo, te-am inundat cu lacrimile dinlăuntru și nu am mai lăsat pe nimeni să audă despre tine. I-am obligat pe toți să te omoare, căci eu asta am încercat.

Dar tu învii și-mi vii în ureche ca o primăvară timpurie, ca un dezgheț spontan și suspect: prea brusc ca să nu pleci, prea devreme ca să mai vii. Te dau la o parte si te răstălmăcesc cu primăvara ta cu tot căci

vreau să ma-nflorești.