Mi se dilată sufletul...

Am să-ţi zugrăvesc pe chipu-ţi murdar de viitor nişte urme de trecut, nişte amintiri înflorate, cu boboci întruchipaţi de ochii mei tineri, care vor fi fost bătrâni, la plecarea ta. Am să fiu bătrână pentru totdeauna, căci plecarea ta va naşte în sufletul meu un sentiment veşnic de singurătate şi existenţă în trecut. Atâta timp cât prezenţa ta sufleteasă şi fizică, adică cea completă, va stărui lângă mine, deci în mine (căci tu nu poţi fi lângă mine, mereu în mine), eu voi fi eu, eu voi fi tânără, eu voi fi tânăra eu.

Te-aş fi tăiat în feliuţe mici şi te-aş fi mâncat încet, te-aş fi savurat până la ultima partculă, aşa cum facem noi mereu... ne mâncăm reciproc. Dar atunci... e altfel, tocmai pentru că ne înghiţim cu linguriţa şi ne amestecăm în saliva iubirii celuilalt.

Because I'm broken, when I'm open, and I don't feel like I am strong enough...

Cum ar fi să fii alergic la gânduri? Să nu poţi să mai gândeşti atât de mult, pentru că începe să te mănânce sufletul. Să-ţi apară pete de agitaţie şi nelinişte pe suflet, din cauza supradozei de gânduri nefolositoare. Gândurile alea... or fi ele rele, dar te fac să te simţi bine şi dacă ăsta e efectul lor asupra ta, atunci de ce să le ştergi? Şi ce dacă nu te mai leagă nimic de realitate şi trăieşti tu cu tine-n capul tău?

Habar nu am.

Leneveam în centrul casei, care nu era a mea, ca un sâmbure într-un fruct savuros. Eu eram acel sâmbure care împiedica înşfăcarea şi înghiţirea totală a fructului. Stateam în plus, în neştire. Eram ca un fel de lanţ de durere în jurul casei, în jurul întregii lumi, dar de fapt mă aflam în interior. Lanţul acela care nu ştia câte zale are, dacă şi-ar mai dori vreo una, sau dacă ar vrea să se rupă o data pentru totdeauna, dacă sta bine, sau e frumos, sau ar trebui rupt şi lăsat să sufere pe lângă casă. Aş fi putut fi invizibilă, dar simţită cu toate celulele, de fiecare trup viu, neviu, mort... sau aş fi putut fi incoloră, dar de fapt purpurie.. surdă, mută. Aş fi putut s-o iau la fugă, să uit de aripile mele şi să-mi folosesc picioarele inexistente, nemateriale, ca pământenii toţi să înţeleagă. Pe de altă parte, aş fi putut să cad din mine, să cad prin mine, prin propria-mi piele, aparent să fiu perfectă, defectuoasă pe interior. Dar cu ce scop? Defectuoasă sunt oricum şi nu cred că ar fi bine pentru niciun locuitor al planetei ăsteia, pe care n-o înţeleg deloc, să aştepte perfecţiune de la perfecţiunea mea (aparentă), căci esenţa mea e sensibilă... a naibii de imperfectă. Cum să găseşti perfecţiune în ceva imperfect? Dar de ce ai vrea perfecţiune? Ca să fie perfect, da, corect. De ce să fie perfect? Numai fiind perfect va fi înţeles? Probabil. De fapt, da, lanţul meu purpuriu îşi doreşte înţelegere, nu zale lipsă şi deloc lăsat în pace. Vreau ca existenţa mea să fie aglomerată de existenţe înţelegătoare, dar nu plictisitoare, nu perfecte... Nu profanatoare, nu mincinoase, nu, nu... Mulţi de nu. Un car de nu, pentru toate existenţele înşelătoare. Îmi vreau existenţa îmbrăţişată de.. alte existenţe... care să nu o părăsească pe a mea... şi să nu o judece. Sau.. să nu existe. Nu ştiu. Existenţe existente, inexistente...

I walk beside you,

I walk beside you...

Stai.

Îmi stă pe umeri povara sacrificiului, îmi sta pe aripile spinării şi îmi urlă prin întreg corpul, până în stomac, în florile plămânului şi în fiecare bucăţică din mine de care nu se poate atinge nimeni şi nimic... căci durerea s-a oprit în mine şi pe mine, ca o pasăre călătoare în ţările calde. Dar eu sunt rece... şi privesc exact din mine. De ce s-ar fi oprit ea aici? Oare îi place să stea în frig? Poate trage curent... N-aş vrea s-o văd vreodată cu ochii curgânzi şi injectaţi, căci durerea e frumoasă... O vreau mereu frumoasă. E mai frumoasă în mine şi pe mine. Am s-o las să stea aici... mi-e dragă.

Confruntare.

Era ca şi cum o umbră a realităţii îmi căzuse greu pe spirit, dar apoi se împrăştia ca o lumină fără sursă, care spăla orice urmă de întuneric şi... jur că ştiam că e doar în mintea mea, că de fapt toate neoanele alea nu complotează împotriva mea şi că ferestrele din capătul coridoarelor suprapopulate sunt paşnice, deloc malefice cum îmi par. Ştiu că am o percepţie greşită asupra realităţii, dar cine e apt pentru a hotărî care realitate e reală şi corectă?
Şi în esenţa lambriului murdar stăruiau vise care se spărseseră odată cu apariţia monstruoasă a...
Uită... oricum are să treacă...
Şi ştii cum e... prezentul ţese amintiri în calea viitorului.

I'll become your earth and sky, forever, never die...

Priveşte-mă ca şi cum te-ai uita la stele, lasă-mă să-ţi fiu cer şi te voi lăsa să te ascunzi sub mine. Fii acolo... mereu sub mine, respiră sub mine, transpiră sub mine...

T.F.

"Tot ce gândeam sau făceam era imediat introdus în câmpul dezbaterii. Am spus o tâmpenie - de ce să nu mă sinucid? Am pierdut autobuzul - mai bine să termin cu toate. Până şi părţile bune intrau tot aici. Mi-a plăcut filmul ăsta - poate n-ar trebui să mă sinucid.
De fapt, era vrba numai de o anume parte din mine pe care voiam s-o ucid: partea care voia să se sinucidă, care mă târa în dezbatere suicidală..."