Focul stelelor îmi va îmbătrâni creaţia şi mă va fuma-n neştire. M-am topit în întunericul nopţii, iar ele au crezut că le aparţin.
luni, 29 aprilie 2013
miercuri, 24 aprilie 2013
Şi uite că e primăvară... şi tu tot în toamnă rătăceşti, îţi acoperi pleoapele cu pământ umed de pădure. Plângi atât de multe lacrimi în sicriul plin de vise seculare, trăind imaginar o viaţă imposibilă cu mine... când tu de fapt te-afunzi în crâmpeie dure de trecut şi ţii secrete ţipătoare în timpane. Ai uitat că ţi-am lăsat pe tâmplă o picătură de speranţă, dar pe care tu ai uscat-o, încurajat fiind de raţionalul meu. Ţi-am păstrat o bucăţică de fericire, ca un acrobat fascinat de necunoscut.
Ai devenit ca un pictor orb atunci când ai aflat de mine. Ai cunoscut arta din mine şi ai transformat-o-n poezie. Ai făcut un cuib din începuturile noastre... şi tu mă aştepţi. Acolo mă aştepţi... pentru totdeauna. Ai să laşi smintirea ta la o parte şi-ai să rătăceşti pe toate drumurile, doar pentru a-mi prinde libertatea, pentru a fi eu a ta. Ai să vrei să formezi un cerc din sfârşitul pe care intenţionat îl vei face al nostru, înconjurat de fire de început.
Obişnuiam şi eu să mă pierd în zilele dureroase de vară, în ploile grele de toamnă şi în ninsorile albastre de iarnă, până mă simţeam inundată de primăvară, ca de o apă volburoasă, ca o veche amintire de vară. Plutea paradoxul în simţirile mele şi îmi amineam viitorul ce acum mi-e trecut... cum ţi-am aruncat o ancoră, cum tu ai prins-o... şi nu te mai desprinzi de mine.
Sper să-ţi faci în final coroană din gânduri vinovate, să-ţi sângereze ea prin păr. Iar inima mea se va umfla în irisul tău până ochii ţi se vor îneca în lacrimi. Atât de sadică-mi e mintea când se scurge tăcerea ta în ea. Apoi ea devenită o distanţare fără limite, un şirag de emoţii goale şi un zâmbet primăvăratic, o să-ţi şoptească cu un gust amar că ai pierdut ce ai fi putut să ai o viaţă întreagă. Ai să rămâi cu o dungă de praf stelar pe gene, o bucăţică acră de ceva pe limbă, un miros de mure coapte alintându-ţi nările... şi o singurătate pe vecie.
duminică, 21 aprilie 2013
Şi jur că soarele era rece. Nici ploaia nu era mai caldă. Se amestecau... şi era durere. Mă apăsa pe latura mea iraţională amalgamul de soare şi ploi, căci la un moment dat au devenit una şi aceeaşi pentru mine. Era frig şi razele soarelui mă îngheţau, ploile mă amorţeau, fiecare dungă de fericire mă durea şi fiecare umbră, fiecare nor, mă zgâria.Pe sfera mea emoţională se prelingeau picături de negru, mă doream cenuşă. Să nu mai renasc vreodată din ea. Mă împărţeam în două medii ce nu erau ale mele, şi nici eu a lor. Mă simţeam ca o cărămidă nouă pusă greşit pe un zid bătrân. Dar totuşi nu eram atât de nouă, căci îmi simţeam gândurile vechi de-o sută de ani, deşi ştiam că nu am trăit atâta... nici măcar jumatate, nici măcar un sfert. Nu trăisem niciodată nimic întreg. Niciodată. Mă simţeam ca un pisoi pierdut noaptea pe străzi, mă simţeam gri, mă simţeam pierdută pe drumuri risipite, strâmtorată de propriile-mi gânduri fără sfârşit. Mă simţeam ne-eu... şi astăzi sunt la fel.
joi, 18 aprilie 2013
Mi se dizolvă aripile când lipsa dragostei tale se năpusteşte asupra fiinţei mele pline de tine, cu o comoditate nebănuită vreodată de adâncurile mele. Nu gândesc pentru mine, gândesc pentru noi, privesc din mine şi din tine, mai mult pentru tine, mai mult în avantajul tău. Te iert, căci în mine plutesc imagini ireale, dar posibile, cum că tu ai pleca vreodată. Şi aş vrea să faci asta, de dragul dramei, de dragul scenelor ce-mi completează filmul, de dragul ieşirii din banal, dar nu de dragul tău. Tu eşti mai mult decât necesităţile mele, decât dorinţele mele. Nu pleca... Singura mea dorinţă e să te am, nu ca şi posesie, dar să te am tu avându-mă pe mine. Apartenenţa mea la tine, să dea viaţa apartenenţei tale la mine. Dar acesta este preţul vieţii dăruite ţie, o singurătate veşnică şi o dragoste primită în final, atunci când e prea târziu...
marți, 16 aprilie 2013
Am văzut cum lumina se prindea uşor de clădirile înalte, cum se lipea, cum îşi găsea locul aşa cum nu fac eu niciodată. Aş fi vrut să mă ia de mână, să ne pierdem împreună în mediul citadin, să privesc întregul joc al oamenilor ce se perindă în neştire pe străzile nebune ca ei. Ea ar fi omorât întunericul din mine pe care îl simt atât de greşit în sufletul meu... dar a plecat, urmând ca mâine să îmi facă cu ochiul de-acolo, de sus, unde nu voi ajunge eu niciodată. Am să tânjesc după tine...
vineri, 12 aprilie 2013
miercuri, 10 aprilie 2013
Îmi înec întregul viitor în temeri nefondate, în gânduri ce apar înainte de vreme și-i urlă-n urechi inimii "STOP!". Când paradoxul mi se scufundă-n creier și-mi jură că nici el nu mai poate, simt cum reînvie câmpul de luptă ce se ascunde în valurile mele emoționale, iraționale. Și aș renunța la ele toate, la jumătatea asta din mine. Aș încerca să o sinucid, dar nu știu dacă aș putea și dacă doar aș opri hrănirea ei prin lipsa artei, ele continuând să mănânce realul din mine. Mă doare irealul, mă doare nicăieriul în care mă înec, mă doare, mă doare, mă dori tu, mă doare lipsa ta, mă doare prezența ta, căci știu că urmează ca plecarea ta să sape în mine un dor ce doare, ce doare așa cum doare lacrima pentru tot și toate. Nu știu cât a mai rămas din tot, cât are să mai urmeze, știu doar că tu... trebuie sa fii cu mine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)