You can't catch me, don't you run, don't you run...
joi, 6 februarie 2014
Să nu uiţi...
Să nu uiţi că am sfărâmat pământu-n două când am păşit iar în trecut. Mă simt de parcă am deschis ochii din visul cel frumos ce m-a învăţat fericirea. M-am aflat în viitor şi acum simt că trecutul mi-e casă şi... mă dor pereţii lui. Am memorii ce sângerează şi m-am săturat de ochii mei săraţi. Să nu uiţi...
marți, 4 februarie 2014
Idei
"Cântec, deasupra cetăţii,
Îmbătrânire?!
Eternităţii i-am zis:
La muzica asta frumoasă,
Sunt lipsuri
În sângele meu.
Îngeri, deasupra cetăţii,
Emotive,
Despre ceva mai nou?!
Telegraf,
Telefon din sfere...
Sunt lipsuri
În sângele meu."
duminică, 2 februarie 2014
Cercul meu
Am intrat în criza tipică mie. Absenţa ta mi-a tăiat mâinile şi picioarele, nu-mi mai bate inima, nu-mi curge sângele prin corp. Opreşte-mă când te mănânc zile-ntregi la rând, căci apoi vin orele mele de sevraj continuu ce nu mai poate fi calmat. Disper. Aş sparge toate oglinzile, aş da foc pământului, dacă asta mi te-ar aduce înapoi. Nu suport nicio zi în care să nu intrăm unu-n celălalt. E un blestem să fii veşnic, dar asta îmi doresc pentru noi doi.
Niciodată nu m-ar atinge gravitatea eternităţii, fiindcă noi doi am fi un cerc, am fi infinit şi asta îmi doresc pentru noi. Vreau să ne mâncăm la nesfârşit. Să nu blamăm timpul niciodată. De ce sunt efemeridă? De ce nu pot trăi pentru tine, pentru totdeauna? Iubitule, să nu suferi niciodată... o iau eu pe toată, doar fii fericit! Nu pot să cred că exişti, că am putut cunoaşte eu aşa ceva, asemenea nebunie. Te vreau acum, te vreau maine, te vreau pentru totdeauna! Vreau să trăim dragostea noastră eternă, să nu murim vreodată.
Niciodată nu m-ar atinge gravitatea eternităţii, fiindcă noi doi am fi un cerc, am fi infinit şi asta îmi doresc pentru noi. Vreau să ne mâncăm la nesfârşit. Să nu blamăm timpul niciodată. De ce sunt efemeridă? De ce nu pot trăi pentru tine, pentru totdeauna? Iubitule, să nu suferi niciodată... o iau eu pe toată, doar fii fericit! Nu pot să cred că exişti, că am putut cunoaşte eu aşa ceva, asemenea nebunie. Te vreau acum, te vreau maine, te vreau pentru totdeauna! Vreau să trăim dragostea noastră eternă, să nu murim vreodată.
sâmbătă, 1 februarie 2014
La nesfârşit
Când plâng după tine, toate plâng în jurul meu. Atunci când ştiu că paşii mei se îndreaptă în direcţia ta, dar nu mă duc la tine, aud zăpada cum urlă şi simt pământul cum se roteşte invers, cum se chinuie ca eu să ajung la tine. Vin un pic spre tine pentru a pleca apoi mai departe. Simt un gol în oasele mele, un plânset în venele mele pline de tine, un păcat în alegerea mea înţepenită între tine şi ei. Mă simt ca într-un paradis cu nori şi cu pământ. Mă bagi in pământ când nu eşti cu mine, fiindcă nu înţeleg cum o jumătate din mine poate fi atât de departe de cealaltă jumătate. Tu ştii că am momente... am momente în care prezenţa ta îmi dă de gândit, căci îmi e de necrezut că tu poţi fi lângă mine, cand de fapt eşti în mine.
Mă bate vântu-n pleoape şi mă ustură, căci sunt sărate... de fericire. Lumea mea începe şi se sfârşeşte cu tine. Am să te urmăresc la nesfârşit.
Mă bate vântu-n pleoape şi mă ustură, căci sunt sărate... de fericire. Lumea mea începe şi se sfârşeşte cu tine. Am să te urmăresc la nesfârşit.
miercuri, 29 ianuarie 2014
Să nu mă uiţi, dar să mă crezi...
Când ai început să uiţi că te iubesc? Şi cine te-a minţit că am nevoie de mai mult?
Exişti în mine de când m-am născut şi ştiu că am prins viaţă, ca să te aştept pe tine şaisprezece ani. Am existat până te-am întâlnit, fiindcă am ştiut că tu, tu eşti eu, partea din mine pe care am căutat-o ani de zile. Apoi am murit, fiindcă am ştiut că nu eşti al meu, iar eu te voiam, te voiam mai mult decât mă voiam pe mine. Absenţa ta voită în interiorul meu a cauzat leziuni sufleteşti. Existai în mine în fiecare zi, iar în lună te găseam pe tine. Dar nu era pentru că ai vrut tu... Aveam echimoze pe suflet şi îmi colorai ochii în roşu zilnic, fiindcă existenţa ta a lăsat în mine o rană adâncă şi voiam să mă vrei, să poţi acoperi rana, să mă vindeci. Voiam să mă vrei, să poţi să mă completezi, să nu mai duc lipsa a ceea ce nu am avut niciodată. Dar nu mă înţelege greşit... asta e ceea ce simţeam pentru mine. Pentru tine... eu ştiam că ai nevoie de mine, dar tu nu aveai habar. Ştiam că prezenţa mea în viaţa ta absentă îţi va aduce trăiri adevărate. Am ştiut... am ştiut că eu te voi învăţa să trăieşti.
Te-am căutat în alţii. Te-am căutat în fiecare obiect, în fiecare lacrimă, în fiecare pumn din perete. Nu te găseam nicăieri... Doar luna îmi mai spunea că exişti, doar acolo leneveau visurile mele cu tine. Acolo explodam noi de plăcere, în obrazul opalin al lunii. Îmi puneam miliarde de întrebări pe zi... de ce nu vii? De ce suntem la fel, dar nu împreuna? Ce ai tu ce-mi lipseşte mie atât de mult? Era o nebuloasă în mintea mea, ceva prin care nu mai trecusem niciodată. Nu mi-ai spus niciodată un "bună" adevărat, cu dragoste, dar atunci când am renunţat eu la noi, ai ştiut să-ţi iei rămas bun. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă pierzi pentru a afla ce-ţi sunt eu ţie şi ce-mi eşti tu mie.
Te-am căutat şi în acel el, dar nu te-am găsit nici acolo, fiindcă nimeni nu e ca tine. Am aşteptat să ningă peste mine, a plouat în ochii meu, eram ca un şiroi toată şi nu ai ştiut să vii decât când ai simţit tu că nu trebuie să mă mai pierzi... încă o dată!
Eu te iubeam! Te iubeam, pentru asta te iertam, te voiam!
"Era rostire în tăcerea lor şi fiecare gest grăia..."
Tu mi-ai luat trupul atunci. Ţi l-am dăruit fără să stau pe gânduri. Ai fost atât de curvar... Ţi l-am dat pentru că sufletul meu era deja la tine. Voiam să mă ai toată, chiar dacă eu nu-ţi aveam decât trupul.
Continuam să te aştept. Voiam să mă împlineşti. Mi-ai spus că mă vrei, eram împreună, dar nu eram cum aveam nevoie.
Mă împlineşti acum!!! Sunt întreagă, sunt tot ce am vrut să fiu vreodată. Am fost furtună, am fost haos, am fost înzăpezită, am fost orice, numai eu nu. Acum sunt eu, acum mă simt fericită. Tu eşti tot ce mi-a lipsit vreodată şi te rog să mă iubeşti până la final, aşa cum am facut-o şi o fac şi-acum. Tu eşti pământul, apa, aerul şi focul meu veşnic!
Te iubesc!
Exişti în mine de când m-am născut şi ştiu că am prins viaţă, ca să te aştept pe tine şaisprezece ani. Am existat până te-am întâlnit, fiindcă am ştiut că tu, tu eşti eu, partea din mine pe care am căutat-o ani de zile. Apoi am murit, fiindcă am ştiut că nu eşti al meu, iar eu te voiam, te voiam mai mult decât mă voiam pe mine. Absenţa ta voită în interiorul meu a cauzat leziuni sufleteşti. Existai în mine în fiecare zi, iar în lună te găseam pe tine. Dar nu era pentru că ai vrut tu... Aveam echimoze pe suflet şi îmi colorai ochii în roşu zilnic, fiindcă existenţa ta a lăsat în mine o rană adâncă şi voiam să mă vrei, să poţi acoperi rana, să mă vindeci. Voiam să mă vrei, să poţi să mă completezi, să nu mai duc lipsa a ceea ce nu am avut niciodată. Dar nu mă înţelege greşit... asta e ceea ce simţeam pentru mine. Pentru tine... eu ştiam că ai nevoie de mine, dar tu nu aveai habar. Ştiam că prezenţa mea în viaţa ta absentă îţi va aduce trăiri adevărate. Am ştiut... am ştiut că eu te voi învăţa să trăieşti.
Te-am căutat în alţii. Te-am căutat în fiecare obiect, în fiecare lacrimă, în fiecare pumn din perete. Nu te găseam nicăieri... Doar luna îmi mai spunea că exişti, doar acolo leneveau visurile mele cu tine. Acolo explodam noi de plăcere, în obrazul opalin al lunii. Îmi puneam miliarde de întrebări pe zi... de ce nu vii? De ce suntem la fel, dar nu împreuna? Ce ai tu ce-mi lipseşte mie atât de mult? Era o nebuloasă în mintea mea, ceva prin care nu mai trecusem niciodată. Nu mi-ai spus niciodată un "bună" adevărat, cu dragoste, dar atunci când am renunţat eu la noi, ai ştiut să-ţi iei rămas bun. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă pierzi pentru a afla ce-ţi sunt eu ţie şi ce-mi eşti tu mie.
Te-am căutat şi în acel el, dar nu te-am găsit nici acolo, fiindcă nimeni nu e ca tine. Am aşteptat să ningă peste mine, a plouat în ochii meu, eram ca un şiroi toată şi nu ai ştiut să vii decât când ai simţit tu că nu trebuie să mă mai pierzi... încă o dată!
Eu te iubeam! Te iubeam, pentru asta te iertam, te voiam!
"Era rostire în tăcerea lor şi fiecare gest grăia..."
Tu mi-ai luat trupul atunci. Ţi l-am dăruit fără să stau pe gânduri. Ai fost atât de curvar... Ţi l-am dat pentru că sufletul meu era deja la tine. Voiam să mă ai toată, chiar dacă eu nu-ţi aveam decât trupul.
Continuam să te aştept. Voiam să mă împlineşti. Mi-ai spus că mă vrei, eram împreună, dar nu eram cum aveam nevoie.
Mă împlineşti acum!!! Sunt întreagă, sunt tot ce am vrut să fiu vreodată. Am fost furtună, am fost haos, am fost înzăpezită, am fost orice, numai eu nu. Acum sunt eu, acum mă simt fericită. Tu eşti tot ce mi-a lipsit vreodată şi te rog să mă iubeşti până la final, aşa cum am facut-o şi o fac şi-acum. Tu eşti pământul, apa, aerul şi focul meu veşnic!
Te iubesc!
miercuri, 22 ianuarie 2014
Nu, nu...
Nu ştiu dacă era aroma de brad care-mi mângâia ochii, ori soarele ce nu trecuse de colţ, pentru a ajunge-n dreptul ferestrei mele. Probabil ultimele frunze uscate de sub zăpada de ianuarie ce se lipiseră insistent de geamul meu. Era ceva rece şi cald, ca o adiere caldă de vară în mijlocul iernii.
Ţi-am acceptat admiraţia, poate dragostea, pentru că aveam nevoie. Acelaşi el ce mă coboară şi mă ridică zi de zi, acelaşi el care e tot, dar căruia îi lipseşte partea din mine, acelaşi el care care-ţi face prezenţa în viaţa mea una obligatorie. Am plecat de multe ori şi nu mi-a părut rău, dar fiecare usă pe care ţi-am trântit-o în faţă a ricoşat din perete şi s-a deschis, de fiecare dată... semn că trebuia să mă întorc. Acum nu ştiu dacă e bine că am intrat şi fac abstracţie de semnele de ieşire, însă mă simt mai în siguranţă, oarecum încă infidelă, dar am nevoie, înţelegem. Nu e aceeaşi protecţie pe care cel din urma ta mi-a oferit-o, însă e ceva artistic, poate eşti tu un scut literar, unul fantasmagoric. Poate eşti o iluzie ce se ascunde în scorburile copacilor şi mă urmăreşte zi de zi...
Eu nu ştiu... te văd ca o parte-ntunecată printre oameni, ce ascunde crime şi tâmpenii... şi lumina din pământuri, lupul ce urcă dealuri pentru a urla la lună, lucindu-i ochii. Acela ce coboară, sperând a atinge măcar o dată luna.
N-am să-ţi mai creez dezastre, dar te rog să nu mai taci. Vreau să urli şi mai tare la mine.
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...
marți, 21 ianuarie 2014
Dar eu ?
Nu mi-am imaginat vreodată c-ai să mă laşi să păşesc în lumea asta murdară, ştiindu-mă atât de curată. Eram închisă în mine şi eram în siguranţă şi puteam la fel de bine să cunosc totul exterior mie, să mă înec în dezmăţul de afară şi să duc războiul, iar tu să fii scutul meu zilnic. Te-am lăsat să pleci, fiindcă tu m-ai lăsat pradă negurilor altuia ce mă mâncau de vie. Dormeam cu ochii deschişi, iar tu lăsai să se întâmple asta, fiindcă ţi-ai asumat riscul de a mă cunoaşte, fiindcă mă ştiai.
Am plecat de lângă tine involuntar, dar aş fi vrut să mă păstrezi, să ai grijă de mine, căci ce mi-a facut el doare ca naiba şi nici acum nu mi-a trecut. Nici amintirea ta nu mă mai protejează, dar acum sunt mare şi ştiu să-mi port singură de grijă, dar e singurătatea care-mi aminteşte că mi-ai fost scut tu odată...
Aş fi vrut să fii şi-acum confidentul meu dintotdeauna, să te-ncrezi în mine şi să mă prinzi în braţele tale, chiar dacă-ţi călcam picioarele... Dar să îmi laşi lacrimile să curgă pe al tău obraz de prieten şi să nu mă mai laşi singură niciodată. Tu să-mi ştii toate fericirile şi să-mi fi alături atunci când el mă calcă pe suflet, cum o face-n fiecare zi, căci mă macină mereu şi ştiu că m-ai putea reconstrui...
... dar tu mă iubeşti prea mult şi ştiu că eşti ca mine: totul sau nimic.
Ai ales să-ţi fiu amintire, o fantomă ce te bântuie zi şi noapte. Dar eu, cea reală...?
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...
Am plecat de lângă tine involuntar, dar aş fi vrut să mă păstrezi, să ai grijă de mine, căci ce mi-a facut el doare ca naiba şi nici acum nu mi-a trecut. Nici amintirea ta nu mă mai protejează, dar acum sunt mare şi ştiu să-mi port singură de grijă, dar e singurătatea care-mi aminteşte că mi-ai fost scut tu odată...
Aş fi vrut să fii şi-acum confidentul meu dintotdeauna, să te-ncrezi în mine şi să mă prinzi în braţele tale, chiar dacă-ţi călcam picioarele... Dar să îmi laşi lacrimile să curgă pe al tău obraz de prieten şi să nu mă mai laşi singură niciodată. Tu să-mi ştii toate fericirile şi să-mi fi alături atunci când el mă calcă pe suflet, cum o face-n fiecare zi, căci mă macină mereu şi ştiu că m-ai putea reconstrui...
... dar tu mă iubeşti prea mult şi ştiu că eşti ca mine: totul sau nimic.
Ai ales să-ţi fiu amintire, o fantomă ce te bântuie zi şi noapte. Dar eu, cea reală...?
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...
joi, 16 ianuarie 2014
Apă caldă
Vă păstrez pe toţi în galaxiile mele negre şi albe şi nu vă ajut să ieşiti de-acolo. Voi, voi mă prindeţi de trecut şi mă aşteptaţi acolo, iar eu privesc timpul în ochi cum trece pe lângă mine. Vă iau de suflet şi vă arunc pe hârtie, vă fugăresc cu peniţa stiloului şi vă apăs cu putere, până ce vă faceţi litere. N-am jurat credinţă timpului, căci ştiu cum eu mă scurg şi mi-e frică uneori, să nu cumva să mi se scurgă faţa, să rămân ca o fantomă în minţile voastre, să vin şi să plec.
Dispar şi reapar din mintea mea, din mintea voastră, astăzi mor şi mâine învii. Plec din realitatea voastră spartă şi vă las în urmă florile mele sângerii, pictându-vă lumea în roşu aprins... şi mă ascund în nori. Vă dau ploaie şi vă sting, vă dau soare şi vă aprind, la creier, la suflet, apăsând pe umerii voştri fără de aripi o lumină neagră. Trăsnete... Apoi plouă uşor cu apă caldă.
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...
Dispar şi reapar din mintea mea, din mintea voastră, astăzi mor şi mâine învii. Plec din realitatea voastră spartă şi vă las în urmă florile mele sângerii, pictându-vă lumea în roşu aprins... şi mă ascund în nori. Vă dau ploaie şi vă sting, vă dau soare şi vă aprind, la creier, la suflet, apăsând pe umerii voştri fără de aripi o lumină neagră. Trăsnete... Apoi plouă uşor cu apă caldă.
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...
Să nu mai plângi...
Ce aleargă printre stânci,
Iţi spune ţie "Ia aminte!"
Şi să nu mai plângi...
S-a rostogolit mult timp,
Printre valuri şi prin ani,
Fiind mereu în contratimp
Cu inimile-bolovani.
Să-l arunc în aer eu voiam,
Dar nu ştiam că-mi e folositor
Fiindcă mai tare îl iubeam
Cu fiecare vers de viitor.
El plânge-n creierul meu larg
Şi îi spun "Te rog să nu mai fugi!
Şi iubeşte-ma, de-o fi şi vag,
Dar te rog să nu mai plângi..."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)