duminică, 21 decembrie 2014

Spune-mi

Spune-mi... când te-ai aruncat în gând? Te-am simțit neatins de el, nedistrus de lumină și cumva indiferent. Nu am văzut. Nu am văzut când te-ai dezbrăcat și mi-ai arătat tragic, cuvintele. Când sub pielea ta mișunau litere mâncând virgule, am pus mâna speriată și am simțit un colț de gând. Abia stătea înăuntru, sângerând.

Stăteai și mișcai orice din jur, atrăgându-mi atenția și mă enervai, mă enervai, mă enervai, căci nu eram aici. Îți simțeam trupul încărcat de gânduri, iar eu îl aduceam pe el, prin melancolii, căci nu-l mai simțeam al meu; era rece și era plecat. Iar eu prinsă între voi, nu suportam niciun semn, căci oriunde mă uitam, îmi aminteam de tine... sau de el.

Era tensiune și fum și oasele mele intraseră în oasele tale, era cenușă și era cheag între noi. Și am văzut din nou prin pielea ta tine... Și nu înțelegeam. Te întrebam, dar tăceai, privind în gol, amintindu-ne de el, plecat și rece. Zgâriam cu unghiile rupte din carne coastele tale, până am găsit de tine, dar nu am înțeles. Am stat în noaptea înghețată de decembrie până ce-a venit târziu, un răsărit neașteptat, uitat. Și nu am înțeles...

... atunci...

Acum, după ani de zile petrecuți în tine, prinsă în interior cu sânge și oase, am pus mâna pe mine,
m-am uitat la mine și mi-am simțit sub piele un acru și uitat...  Mi-e dor de tine. 

miercuri, 17 decembrie 2014

Deșir

Respir o altă căzătură. Un deșir de emoții, din cap și până-n tălpi, cu oprire lungă-n inimă. Un deșir ce se întoarce amorțit, ca un cutremur lung, ca un fir electric scurt. O cădere din lipsă de aripi, din necuvinte, dar nefrică de cuvinte.

Căci timpul care trece nu-i al meu și-l aud precum luna lupu-n alean. Ma-neacă cu zile trecătoare înghițite de o eternă durere, de teama de a retrăi trecutul, undeva în viitor. Razboiul meu cu mine nu s-a terminat, căci n-are nicio vârstă și  ma-mbrățisează cald, pana la moarte.

Nu mi-e teama de finalul meu, de trupul meu ce-și va lăsa toate ale lui într-un lemn lăcuit, cu cruce deasupra. Mi-e teamă de al vostru.
.

luni, 15 decembrie 2014

Vechiule

Plecând acolo m-am simțit ca printre umbre, ca-ntr-un nor cenușiu, plin de veșnicie, într-un cer al nimănui. Luna nu-mi era aproape, căci noaptea trăia undeva, departe, iar stelele muriseră... doar tu mai erai. Iar tu trăiai în acest cer pe care nu-l mai pot atinge, îndurerat și plin de dor de mine, însemnai o stea și erai rece, într-un univers de ceară.

Ziua ma gândesc la tine neîncetat, iar noaptea mi te arăți în vis, uneori fericit ca ai scăpat, uneori trist ca nu mă mai simți în brațele tale calde, ci doar mă privești din sufletu-ți pustiu și rece și disperat de lumea caldă. Dar decât să te știu trist acolo unde-ai stat o veșnicie, prefer să nu te aflu-acum niciunde, știind că totuși mă veghezi, de departe, dintr-o altă veșnicie.

Trecutul meu e împânzit de tine, iar pentru asta, eu nu am să te uit nicicând. Dar de când ai plecat tu, eu simt că mi s-a spart copilăria, că am crescut pe nesimțite și știu că ne vom reîntâlni cândva. Vom exista amândoi, în același pământ al aceleiași lumi, tu mai vechi, iar eu mai nouă, și sufletele noastre se vor îmbrățișa din nou, în cerul pe care-am să-l ating cândva, în cerul aceleiași lumi.

duminică, 23 noiembrie 2014

Sub sute

Pare că toți cei care ne lipsesc sunt prezenți acum altundeva, ca într-o lume în care au adormit demult, ghemuiți, în gânduri zgomotoase. I-am văzut, i-am atins mai devreme, s-au ascuns brusc în alte timpuri și la noi au trecut zile, iar ei plâng sub sutele de ani.

Acum întind mâna în mine, mă mângâi pe dinăuntru, fiindcă mi-e dor de... nu știu cine. Am trecut pe lângă mine și nu m-am zărit. Nici eu nu am știut unde sunt, unde am fost. Acum dorm și eu în lumea celorlalți, în trecut. Acum mi-e frig aici și-mi este somn și-mi este dor, sub sutele de ani.

Tu unde ești, vindecător de oameni cu mâini curate? Tu ce faci? Dormi? Ti-e dor de cineva, ori nici nu știi de cine?

Acum împacă-i pe ceilalți și așteaptă-ne pe noi; nu te aștepta pe tine, căci ai întârziat. Ce mai vindeci tu acum când zâmbești firav sub sutele de ani?



luni, 17 noiembrie 2014

Intemperii


M-ai început cu o parte din tine, cea mai frumoasă, iar eu am așteptat să mă cunoști pentru ca apoi să devin punctul central al trupului tău fin și al sufletului dantelat. Te-am așteptat să crești și să strălucești. Am vrut să mă verși în palmă, dar eram prea colorată și te-am înspăimântat. M-ai izbit de pământ.

Am înghețat.

M-ai luat în formă solidă, tremurândă și nu m-ai mai cunoscut.

M-ai topit... m-ai topit în tine.

Acum mă cunoști din nou și încă aștept ceva din tine, căci în ochii tăi văd toate drumurile tale. Ochii tăi mă duc la tine. Mă vărs în tine și te cuprind, iar tu fără speranță ești prins de spiritul meu greu, iar trupul îți stă prins într-un puternic fir de ață... de trupul meu. Și cine te-a învățat? Ai plăsmuit ceva și ești un creator, căci între noi ai pus gânduri lipite bine între ele cu sentimente autentice. Căci mai demult am spart cu ciocanul totul.

Inima îți bate calm, se scaldă-n fericire și înoată lin spre inima mea, în sufletul nostru comun. Sunt artistă a naturii, a tristeții și a fericirii, dar m-am născut artistă pentru tine, pentru ca literele mele să-ți gâdile orice rutină emoțională, iar când demonii apar, să fiu acolo, pentru tine, îmbrăcată în cuvinte.

Intemperiile noastre mă țin vie, căci afară plouă nesfârșit și e înnorat și este frig... iar eu te aștept înfrigurată... în culcuș.


marți, 28 octombrie 2014

Ea


Eu cred în norii de deasupra lunii si în lumina ei timida ce izbucneste în obrazul său rotund, căzând apoi, aproape curgând în apele de pe acest pământ.

Eu cred în vânturile ce se clatină ușor pe pielea ei si în climatul său sufletesc, brutal si amar. Îi vad melancolia... Și îi simt dorința coborârii în ocean, de a se vedea sirenă, de a lăsa frigul cerului în urmă.

Și apoi, cine a pecetluit-o cu acest blestem adânc în suflet, de a fi veșnic înrădăcinată în pământul prea negru al cerului de neatins de cei calzi?

marți, 30 septembrie 2014

Te-ai dezlipit

Au rămas adevăruri între noi și lungi distanțe de timp și de drumuri, o prăpastie decorată cu flori multe, colorate, bătute de vânt, la marginea întunericului. Te-am visat, iubitul meu, căzând acolo, dând din picioare și din mâini, în disperare, agățând brutal frunzele florilor. Plângeai. Plângeam și eu căci îmi umpleai prăpastia cu tine și florile mi le rupeai.

Rămânem amândoi cu chipurile plouate, cu inimile cutremurate și sângele înghețat.

Te-ai dezlipit

de mine.

luni, 22 septembrie 2014

Greșelile din noi

Greșelile noastre nu mai aparțin de mult stelelor, sunt ale noastre, vin din noi și ne omoară. În stelele pe care nu le-am lăsat nicicând goale, mi-am adus aminte să-mi ascund lacrimile. Acum nu le mai bea pământul, acum le transformă-n gheață cerul și ne separă... pe noi de ceilalți noi, din altă lume, din rece, fără piele. Dar frigul pe care îl simt acum sub piele nu vine de acolo, nici din stele, ci din greșeli. Greșelile din noi. Pune-mi mâna pe ochi să nu mai văd. Pune-mi mâna pe inimă să simt...

... căci iar am avut una din serile pline ce lasă goluri. Iar am simțit senzațiile de amorțeală, răceală de mort. Iar am vrut să mă ascund într-un suflet de ceară căci mi s-a făcut teamă de viață și mi-am aruncat conștiința în dorința de nenaștere. Nu m-am mai găsit în nimic fiindcă nici trupul nu mai simțea vântul, nici pielea nu mai simțea răcoarea, nici ochii nu mai vedeau luna. Cerul nu îmi mai oferea liniștea ce o primeam mereu de la el și pe care acum nu o mai găseam deloc. Dar a stat cu mine. Mi-a dat stele. I-am dat lacrimi.


Sufletul, trupul și creierul meu s-au zvârcolit în neștiință, cu tine, în septembrie.