Te iubesc puternic. Te iubesc cald și frumos.

Același ghimpe

Ai apărut ca o necesitate, existentă în viața mea de când m-am transformat în ceea ce sunt astăzi, de când am intrat în cocon. Ai rămas ascunsă ca un ghimpe sub piele și ai revenit în momentul renașterii mele, când te-am ales, fiindcă te-am simțit și mi-am dorit să te scot la suprafață și să renaști prin mine.

Simt că te-am alăturat ființei mele, prin sinceritate și completare. Libertatea noastră se liniștește prin rebeliune în culcușul înțelegerii noastre, în misticismul nostru sincer. Te simt alipită inteligenței mele prin propria-ți inteligență, prinsă iremediabil de colții mei, prin faptul că am fost și eu cândva, un ghimpe.

Certitudinea

Te-am așteptat printre jumătăți de zile, să apari ca o nălucă în gândurile mele, tânjind după regrete și amintiri. Te-am așteptat ca un călător în gară, înspăimântat de venirea trenului, nerăbdător și singur. Fiindcă am știut sigur că ai să te întorci, dar nu în aceste nopți de vară, prea luminoase.

Ești una dintre incertitudinile mele cele mai pregnante. O incertitudine repetată și usturătoare. Fantasmagoria mea răpitoare și-nsetată, departe de a fi smulsă din mine, prea aproape de o reală îndepărtare. De aceea ești singurul sunet din noapte, singurul urlet, deși nu mai ești singur.

Îmi așezi suferințele tale și incertitudinile pe tristețile mele, le apeși puternic, pui sare și pleci. Iar vindecarea mea îndelungată îți servește drept consumarea iubirii în lume, fiindcă eu nu sunt în stare s-o primesc. Te întorci alb și murdar, mai apropiat de iubire, mai departe de lume, impresionat de schimbările mele, fiindcă în fiecare final al nostru, eu rămân certitudinea ta dulce, iar tu veșnicul meu călător.

Ești călătorul din tren ce mă privește acum cu un aer grandios, știind sigur că voi urca și mă voi așeza lângă tine. Iar tu te vei evapora ușor, ca într-un vis și eu voi sări nebună din tren... pentru că acum un an, l-am pierdut (mi-ai spus cândva), iar fiecare drum, e doar un vis.

Fiecare venire, e doar un vis.
Fiecare plecare, e doar un vis.

Căci toate ce se văd și par sunt un vis într-un vis doar...

Și mă întreb, în ceas de noapte, de ce te mai primesc în gândurile mele, de ce ard de nerăbdare să-ți vorbesc, să te chem și să te fur... Mă-ntreb acum, când nu știu unde ești, acum...

...când toate lucrurile-n noapte devin atât de timide.

Am să uit

Nu pot să cred că m-ai ucis, în zâmbetul tău de nepătruns, prea neîndurerat și rece. Căci mă ascundeam în tine și nu-mi doream ca să mă afli, să te pot apăsa pe dinăuntru, să simți puternic căldura dorințelor mele. Te-am lăsat să te întinzi pe vârsta mea, pe anii noștri diferiți și simpli, ca niște flori pe lângă care lumea trece.

Te las să mă chemi, te las să mă ai în mintea ta, pe lângă inima vieții tale împărțită-n două, ștrangulată și indecisă. Iar eu am să mă culc aici, în singurătatea timpului, în culcușul pământului ars de soare, așteptând să fiu udată, ca o floare pe lângă care lumea trece.

Aștept să te întorci un pic mai cald, să te ridici de pe timpul nostru atât de pierdut, să nu-ți mai pui fericirea în memorii și să revii la aceeași agresivitate cu care natura te-a născut. Și-atunci promit c-am să mă ridic din acest cuib de cârtițe oarbe... Și-am să uit că sunt doar o floare pe lângă care lumea trece. Am să uit că

nu m-a cules nimeni niciodată.

Prin tine

Când mi-ai rostit aseară iubirea prin cuvinte, te-am simțit alături, cum n-ai mai fost de mult. Și am uitat tot răul pe care-l provoci sufletului meu, închizându-te înaintea mea, uitând și tu, la rându-ți, cât te mult îmi doresc să dezleg misterul ochilor tăi. Mi-ai promis că brațele tale vor fi deschise pentru mine, dar cum aș putea să mă adâncesc în ele, când inima ta se află în spatele unui zid, atât de bine construit? M-ai făcut să mă pierd în veșnica mea enigmă, obligându-mă să fiu cine trebuie să fiu, dar ai uitat să mă înveți să mă deschid, fiindcă înaintea mea, tu ai rămas o enigmă. Și cred că nici acum nu știi cine ești și ți-e teamă de a mea deschidere.

Dar parcă... aseară mi-am amintit că mă iubești și am crezut că secretul e răbdarea și că timpul are să ne învețe, dar am renunțat la a mai spera la ceva în privința ta. Și totuși toată bunătatea ta îmi amintește de dorința mea neprețuită de a te cunoaște, nevoia mea de a mă cunoaște,

prin tine.

Cenușă

Te vânez, fiindcă spiritul meu te cheamă, te-atrage și te arde, până rămâne cenușă din tine. Inima mea te-a prins acum o veșnicie și te tăvălește neîncetat prin nisipurile mării ei necontenite, neliniștite și neobosite.

Dar te îndepărtez cu același efort prea dureros, fiindcă inima mea se macină, precum cenușa din tine, provocată de mine. Și mi-e mâncată, de gurile celorlalți prea chinuiți de existența mea, de tinerețea din ea, de prea multă putere greșit împărțită în mine, în tine și-n jur.

Și aștept... când timpul nostru să vină, când pe tine, să mă chemi. Mă simt ca tine, când mă plângeai, mă dedublez prin ființa ta și aștept să mă plângi, aștept să mă chemi, să mă faci cenușă, să stăm împreună la gura unui șemineu bătut de vreme, tăcuți și fericiți.

Aripi

Și cum să fiu din nou, când nu mai sunt de mult? Rătăcind în ale tale boli, nevoi și nemuriri cărunte, te scufund în ale mele brațe, în pieptul meu, inima mea nenăscută. Să mă creez din nou, să-mi crească mâini, picioare - altele. Inimă. Suflu. Nevoi. Și pe lângă toate, aripi vreau să-mi crească.

Să zbor peste voi, peste noi, peste nevoi. Și dacă m-oi frânge vreodată, să-mi stea aripile pe loc, să-mi devină trupul scrum, spulberându-se peste pământul încins de soare. Iar aripile să zboare în continuare, să uite de mine, să-și piardă greutatea, să-și piardă nevoia de mine; să plece singure, neunite de trupul meu acum pierdut, nedespărțite vreodată de aer și vânt, ci doar de-un trup mai bun.

Căci trupul meu are nevoi, iar sufletul mi-e plin de pline simțiri depline. Aripile mi le-aș îngreuna cu propria-mi ființă. Iubindu-le, le-aș da libertate, dar

nu am aripi
și nu am ființă
și nu sunt alta
ci aceeași eu
aceeași.

Noaptea

Iar prin întunecime am întins mâna, să m-agăț de noapte, ori de-un colț de lună. Eram nudă și mă miram de puterea gândului. Iar vântul nu exista acolo, în lumea de sus, ci doar un aer cald, ca de primăvară. În ceruri e tot timpul primăvară. 

Mă miram de pomeții vii ai lunii, de pielea ei de catifea luminoasă. Și mă iubea, fiindcă eram a nopții. Mă dezmierda și îmi cânta melodii vechi, melodii necunoscute, necântate de nimeni. Nu mă gândeam că sunt atâtea nopți între noi. Uitasem de totul nostru și privirea ta, de cântecele tale și lacrima mea. 

Dar mâna mi-a alunecat de pe colțul de noapte și m-am izbit de pământul de jos. Am căzut printre cearșafuri, m-am scurs din propriul vis ca dintr-un ochi, ca pe-un obraz plâns. M-am îngrămădit în pernă, m-am îngrămădit în tine, neștiind dacă mai încap la fel ca altă dată. Căci corpul meu era umflat de somn și de gânduri, iar noaptea de sus mă făcuse ireală, de parcă nu mai eram a mea 

și nici a ta,

ci doar a ei.

Întoarcerea

Aș vrea să mă rătăcesc în suflul tău, să zbor, să uit să mai aștept pe-altcineva. M-aș adăposti la umbra ochiului tău închis, prea plin de somn și de încețoșare și l-aș face casă. M-aș muta în ochii tăi pentru totdeauna și i-aș lăsa să mă inunde în orice clipă, dac-ar plânge. Aș îmbătrâni mai greu, mai frumos, odată cu tine, în tine.

Dar veșnicia-i doar un ideal și nu-ți mai stă nici ție pe obraz. Se ofilește și moare. Iar obrazul rămâne acolo, ca și când n-ar fi fost niciodată acoperit de niciun ideal, ci doar de concret; fiindcă obrazul e real și nu e ideal.

Și pleci și te rătăcești cu promisiunile tale prin lume și nu le împarți, nu te știe nimeni. Uiți de umbra ta protectoare, uiți de casa mea din ochii tăi și ai să uiți și de noi, dar nu de mine. 

Te întorci. Cu un obraz mai palid, mai lovit, mai dezgolit ca niciodată. Iar eu așez cu mâna, fericirea, fără ideal, pe obrazul tău concret. Și te las să fii și să devii ce-ai fi vrut să fii și nu ai fost, dar ai fi putut să fii doar avându-mă pe mine. Am să stau să te contemplu, fără să fiu acolo. Ai să-mi simți spiritul viu, fără să exist, fără să te încurci în mine și ai să știi că sunt acolo, așa cum ai nevoie. 

Dar am să-ți sărut obrazul și-am să te trezesc... iar eu mă voi adăposti timid și inocent, la umbra ochiului tău deschis. 

Același suflet, cu mai puțin trup.

S-a zdrobit pe dinăuntru cel ce-a pus, în noi, păcatul. Să-l salvăm ca să ne ducă în Nirvana, sau oriunde știe el mai bine. Iar noi să ducem, pân-atunci, păcatul mai departe, să ne mințim că ne iubim cu toții și să ne rătăcim în alte trupuri, neiubite.

Pân-atunci ne vom juca de-a dragostea... Ne vom spune din lună în lună în apus de lună că sufletul ni se topește în ochii celuilalt, că nu, nu ne-am mai împreunat intimitățile cu nimeni și că iubirea-i veșnică, iar oamenii sunt relativi. Ne vom împreuna mâinile mici, de om plăpând și naiv, și vom arunca priviri spre alte trupuri, cât mai nude, cât mai subțiri și mai cochete. Iar pe final, unul se va lovi de ziduri, împușcat de normali, cu o mie de cuvinte de foc, năucitoare, pământești.

Și se va naște din nou. Același suflet, cu mai puțin trup. Traumatizat și neîncrezător în sine, confuz, judecat pe nedrept, un nebun, nou. Mai singuratic, mai înțelept, mai ciudat și mai bun. În timp se va despărți de tot ce nu-i al lui, de tot ce e-n trecut și l-a făcut să nu mai fie ce a fost. Îi va părea mai bine.

Și apoi se va regăsi pe sine în cel pe care l-a pierdut în trecut, mai nou și el și mai murdar. Și va fi bine, va fi primăvară...

Aceeași primăvară, cu mai puțină iarnă.
Același suflet, cu mai puțin trup.