joi, 8 octombrie 2015

Mă arunc


Dar eu m-am zăpăcit și m-am întors cu fața spre ceva ce nu cunosc și mă arunc zadarnic în gândurile tale, ca în mare, așteptând să mă înveți tu să înot. Să caut în tine, să te aflu, să te găsesc prin sufletul meu ce-l simte pe al tău, ca doi gemeni, ce se simt, din depărtare. Îmi arde tâmpla, fiindcă simt blestemul, simt durerea ultimului an ce se grăbește să treacă, iar eu rămân în urmă, ca un copac ale cărui frunze pleacă odată cu vântul.

Mi-aș zdrobi singură scoarța capului meu, de scoarța unui copac, din curtea trupului tău veșted, plin de vânt și de ploi. Căci pe mine m-a înconjurat toamna și mă simt captivă, prizonieră anotimpului ce mă colorează și mă răcește, în fiecare noapte. Acum eu dorm pe amintirea ta și visez că mă prăbușesc în brațele tale, grea și fără putere...

...ca un vârcolac însetat de iubire.

miercuri, 23 septembrie 2015

Înflorit

Te-am lăsat să trăiești prin mine, precum ghimpele ce-și ia seva din frumusețea nobilă a trandafirului. Și tot n-am secătuit. M-am hrănit din natură și din tumultul vieții tinerești, fără să te judec pentru plecarea ta. Te-am îmbrăcat cu zâmbetul meu, te-am protejat cu gândurile mele prea pline de speranță și m-am sinucis.

Mi-am înghețat sentimentele și mi-am oprit lacrimile la ieșirea din ochi, lăsând genele să fie gratii. Te-am închis acolo, te-am inundat cu lacrimile dinlăuntru și nu am mai lăsat pe nimeni să audă despre tine. I-am obligat pe toți să te omoare, căci eu asta am încercat.

Dar tu învii și-mi vii în ureche ca o primăvară timpurie, ca un dezgheț spontan și suspect: prea brusc ca să nu pleci, prea devreme ca să mai vii. Te dau la o parte si te răstălmăcesc cu primăvara ta cu tot căci

vreau să ma-nflorești.

duminică, 30 august 2015

Aștept


Trăiesc acolo unde nu mă simți și nu mă poți salva, unde inima bate-n neștire, iar gândurile se rotesc haotic, pe nesimțite, în liniștea timpului. Aici, noi ne ducem viața la-ntâmplare și veșnic ne dorim ceva mai mult, ce nu știm să concretizăm, dar știm să creăm cu sufletul. Ne confundăm unii pe alții, prin propriul suflu dus de vânt, spre nicăieri, în ceață.

Dar uneori... simt că m-ai uitat, că locul meu de nepătruns, pe care ți-l doreai în suflet, pe care îl voiai a ști, s-a pierdut odată cu mine în zâmbetul tău cald, în ochii tăi senini. Locul meu de trăit nu mai înseamnă nimic pentru tine, iar cel ce mă așteaptă pe vecie a ieșit din sfera gândurilor tale prăfuite.

Parcă ai desprins sufletul din mine și l-ai îngrămădit în tine. Parcă mâinile tale răscolesc prin mine și totuși nu mă găsesc. Parcă vrei să mă ai, dar nu mă vrei pe mine.

Mă aștept să mă aștepți. Aș vrea să știu ce drumuri ai strivit cu pașii tăi, unde umbletul ți-a fost, să aflu poveștile tale și să te întorci. Iar așteptarea ta mă doare în corp, îmi îmbătrânesc oasele și mă apasă pe interior, pe neatinsul meu zadarnic. 

Aștept
să îmbătrânești. 


marți, 25 august 2015

Spre neatins


Am să mă duc, în ciuda nechemării mele, în albastrul valurilor spumoase, spre lumină, spre neatins. Am să plec. Iar tu mă vei crede rătăcită, fiindcă așa m-ai cunoscut. Însă zâmbetul meu se va așeza pe dorul tău precum un fluture pe o floare ofilită: Dezamăgit și singur.

Ai să mă cauți pe toate luncile, fără să știi că locul meu nu e pe pământ, ci în mare. Ai să creezi noi căi pentru amintirea mea, fără să știi ca eu nu am drumuri.

Dar am să fiu la răspântia dintre gând și cuvânt. Am să mă așez tăcut, timid și cert, pe dorul tău nestins și am să-ți șoptesc bătăile inimii mele, învățând-o pe a ta din nou să bată.

Am să fiu pe văi, pe văile trupului tău ars de căutări si amintiri. Ai să ai întrebări de pus și nimeni să-ți răspundă.

Dar uitându-te cândva la cer, ai să îți dai seama că norul de deasupra mării are ochii mei, căci chipul meu din mare se reflectă-n cerul tău, brăzdat de ploaie. Iar marea mea se scaldă-n stelele căzătoare ale inimii mele.

Și ai să-ți găsești pacea, căci vei ști că cel mai frig e în ajun de răsărit iar eu nu îți voi lăsa inima nicicând...

...zdrobită

duminică, 9 august 2015

Regretată


Aș vrea să mă plângi precum o plâng eu pe cea care am fost. Să mă pictezi pe conturul inimii tale și să mă uiți lipită de miezul tău, prinsă iremediabil de înăuntrul tău. Nu îți doresc ca viața să te încununeze cu aceeași grea coroană de emoții pe care eu am fost sortită să o duc.

Te-aș jeli într-una dacă în mine ar mai încăpea altă ființă în afară de cea care sunt, mâncată de misterul lăuntric ce zace lângă ceasul trupului meu. Tu nu știi, dar sufletul meu e ars de soarele absenței tale, amestecat ca o licoare cu sângele prea rece al minții mele purpurii.

Te-aș aduce înapoi, dar nu înainte de a mă primi din nou în mine, pe cea care am fost, fără suicide...

...prin vis.

joi, 6 august 2015

Înstrăinare


Ne-am apropiat de viitor cu gândul, ne-am apropiat de veșnicie cu trupul, dar nu le-am atins. Ne-am strecurat ochii în ochii celuilalt și i-am spălat privind la lună și la stele, blamându-i pe ei zile la rând pentru neîmplinirea noastră. Dar n-am știut că vina se varsă și revarsă în sufletele noastre, în egoism și indecizie. Ne-am lăsat duși de val la început și am continuat cu eforturi imense de întoarcere a vieții în mod invizibil, am crezut în aparența schimbării, când de fapt apele din noi au fost tulburate dureros și ireversibil.

Apoi ne-am jurat că vom trimite totul în trecut, că prezentul e nou și că noi nu ne vom mai cunoaște, dar am știut să ne întoarcem obsesiv în aceeași melancolie specifică inimilor noastre, mutilați de absența celuilalt.

Ne-am rătăcit unul de celălalt și îți simt fericirea în dorul meu de nepătruns. Viața s-a rotit, iar acum ne înțelegem, dar nu ne mai avem.

Nu am știut că prețul înțelegerii este înstrăinarea.

duminică, 26 iulie 2015

Același ghimpe



Ai apărut ca o necesitate, existentă în viața mea de când m-am transformat în ceea ce sunt astăzi, de când am intrat în cocon. Ai rămas ascunsă ca un ghimpe sub piele și ai revenit în momentul renașterii mele, când te-am ales, fiindcă te-am simțit și mi-am dorit să te scot la suprafață și să renaști prin mine.

Simt că te-am alăturat ființei mele, prin sinceritate și completare. Libertatea noastră se liniștește prin rebeliune în culcușul înțelegerii noastre, în misticismul nostru sincer. Te simt alipită inteligenței mele prin propria-ți inteligență, prinsă iremediabil de colții mei, prin faptul că am fost și eu cândva, un ghimpe.


joi, 16 iulie 2015

Certitudinea


Te-am așteptat printre jumătăți de zile, să apari ca o nălucă în gândurile mele, tânjind după regrete și amintiri. Te-am așteptat ca un călător în gară, înspăimântat de venirea trenului, nerăbdător și singur. Fiindcă am știut sigur că ai să te întorci, dar nu în aceste nopți de vară, prea luminoase.

Ești una dintre incertitudinile mele cele mai pregnante. O incertitudine repetată și usturătoare. Fantasmagoria mea răpitoare și-nsetată, departe de a fi smulsă din mine, prea aproape de o reală îndepărtare. De aceea ești singurul sunet din noapte, singurul urlet, deși nu mai ești singur.

Îmi așezi suferințele tale și incertitudinile pe tristețile mele, le apeși puternic, pui sare și pleci. Iar vindecarea mea îndelungată îți servește drept consumarea iubirii în lume, fiindcă eu nu sunt în stare s-o primesc. Te întorci alb și murdar, mai apropiat de iubire, mai departe de lume, impresionat de schimbările mele, fiindcă în fiecare final al nostru, eu rămân certitudinea ta dulce, iar tu veșnicul meu călător.

Ești călătorul din tren ce mă privește acum cu un aer grandios, știind sigur că voi urca și mă voi așeza lângă tine. Iar tu te vei evapora ușor, ca într-un vis și eu voi sări nebună din tren... pentru că acum un an, l-am pierdut (mi-ai spus cândva), iar fiecare drum, e doar un vis.

Fiecare venire, e doar un vis.
Fiecare plecare, e doar un vis.

Căci toate ce se văd și par sunt un vis într-un vis doar...


Și mă întreb, în ceas de noapte, de ce te mai primesc în gândurile mele, de ce ard de nerăbdare să-ți vorbesc, să te chem și să te fur... Mă-ntreb acum, când nu știu unde ești, acum...

...când toate lucrurile-n noapte devin atât de timide.

luni, 15 iunie 2015

Am să uit


Nu pot să cred că m-ai ucis, în zâmbetul tău de nepătruns, prea neîndurerat și rece. Căci mă ascundeam în tine și nu-mi doream ca să mă afli, să te pot apăsa pe dinăuntru, să simți puternic căldura dorințelor mele. Te-am lăsat să te întinzi pe vârsta mea, pe anii noștri diferiți și simpli, ca niște flori pe lângă care lumea trece.

Te las să mă chemi, te las să mă ai în mintea ta, pe lângă inima vieții tale împărțită-n două, ștrangulată și indecisă. Iar eu am să mă culc aici, în singurătatea timpului, în culcușul pământului ars de soare, așteptând să fiu udată, ca o floare pe lângă care lumea trece.

Aștept să te întorci un pic mai cald, să te ridici de pe timpul nostru atât de pierdut, să nu-ți mai pui fericirea în memorii și să revii la aceeași agresivitate cu care natura te-a născut. Și-atunci promit c-am să mă ridic din acest cuib de cârtițe oarbe... Și-am să uit că sunt doar o floare pe lângă care lumea trece. Am să uit că

nu m-a cules nimeni niciodată.