Eu cred în norii de deasupra lunii si în lumina ei timida ce izbucneste în obrazul său rotund, căzând apoi, aproape curgând în apele de pe acest pământ.
Eu cred în vânturile ce se clatină ușor pe pielea ei si în climatul său sufletesc, brutal si amar. Îi vad melancolia... Și îi simt dorința coborârii în ocean, de a se vedea sirenă, de a lăsa frigul cerului în urmă.
Și apoi, cine a pecetluit-o cu acest blestem adânc în suflet, de a fi veșnic înrădăcinată în pământul prea negru al cerului de neatins de cei calzi?
