sâmbătă, 6 octombrie 2018

nestinși până la nori

Străzile se contorsionau sub picioarele mele și fiecare clădire se unduia după vânt. Nu știam unde-mi plecase fericirea. Eram eu, atât de rănită de aerul din jurul meu. Nimic nu se simțea la locul lui și parcă tot orașul îmi era străin. Simțeam că plutesc și că nimic nu are sens. Din adâncuri mi-am zis că  tu nu erai acasă. Orașul nu mai era acasă fără tine. Mă simțeam a nimănui. Cu tine cel din mine m-am mirat și întrebat de unde atâta tristețe?


Din dorul ăsta nestins care schimbă totul în mine și-n orașul ăsta atât de aprins...


Și m-am lăsat să simt toată iubirea și să admit că atunci când nu ești aici, parcă totul moare din ce în ce mai mult. Ceva din mine se ofilește plângând lăuntric. Fiindcă ne-am sădit unul în celălalt profund, lăsând cu teamă să crească rădăcini lungi și groase, pe care simt eu că n-aș putea să le mai tai vreodată. Că dacă aș vrea să plec, nu aș putea să tai decât tulpina, iar rădăcinile ar rămâne mereu vii, supurând amar a dorință și dor.

Și nu vreau să plec. Eu vreau să ne cățărăm pe munții din noi, eu pe ai tăi și tu pe ai mei, să îi cucerim cu iubire, să învățăm să ne îngrijim mai bine rădăcinile noastre, tulpinile noastre, să creștem frunze și flori prin noi, în noi, până la nori...

luni, 1 octombrie 2018

Prea...

Fiecare gând aș fi vrut să dispară odată cu suflul scrumului murdar care parcă ar fi venit din suflet. Dar nu se contopeau. Gândurile mi se așezau pe bucățile de scrum, iar când le suflam, parcă săreau ca arse, numai să nu zboare. Stăteau încăpățante în capul meu prea greu acum, prea nepăsător de mine. Aș fi vrut ca mintea să mi se spargă în bucăți mici, ca scrumul. Dar deja se transformase în pulbere. Era praf și pulbere în culcușul de sub craniul meu prea greu acum.

Bucățile de scrum zburaseră spre frunzele înalte ca un puhoi de stele. Numai eu stăteam nemișcată visând la Wilde sau Plath. Cine aș fi fost eu în prietenie cu unul din ei? Cine aș fi fost eu trăind în alte timpuri, pe altă planetă, în altă viață... sau poate moarte.

Cine sunt eu în moarte?

Un gând, o emoție, un conflict între ele. Mă pierd în acest război, de parcă aș fi pușca unui soldat. De parcă cineva m-ar lua și ar împușca cu mine fiecare particulă din lumea aceasta, când eu mă simt ca o pulbere ușoară de exploziv. Ușoară mereu, grea în capul meu.

În capul meu prea greu acum...

Prea pulbere, prea risipită, prea ușoară, prea grea, prea cu emoții, prea moartă, prea vie, întotdeauna prea...