duminică, 28 ianuarie 2018

Doi copii


Astăzi e cea mai palidă zi, parcă cea mai curată și mai plină de durere. Un fel de mașină a timpului, în care ziua de azi a pus cele mai frumoase și mai uimitoare amintiri. O zi în care am simțit cât de vii sunt toate momentele care nu se mai întorc. Și cât de ciudat poate fi, cum ceva atât de îndepărtat în timp, care parcă nici nu a existat vreodată, e atât de aproape de sufletul meu, cât de viu se poate simți în culori, miros și atmosferă.

Cum fiecare adiere de vânt și toate umbrele sunt la fel ca acum zece ani, cum natura cea neschimbată îmi amintește cum sunt, nostalgică și jucăușă, romantică și vie, niciodată ne-vie. Cum am ales eu să schimb tot ce e în jurul meu, ca să pot fi în continuare la fel, să mă manifest la fel, să fac totul din jur să nu mă vrea pentru zgomotul meu, să vreau să tac ca să stârnesc dor de zgomot. Și cum vremea de azi a putut să îmi arate asta, cum am putut eu să mă uit spre lucrul acesta, spre cine sunt de când m-am născut și cine trag să fiu, cum trag eu să schimb tot, doar ca să fiu la fel, să nu mă înșel pe mine și să nu mă trădez pe mine.

Nu mă trădez pe mine prin nimic din ce am de când m-am născut. O fac doar atunci când aleg să mă mint, doar atunci când uit cine sunt, când totul e departe și mă înstrăinez de mine. Mă trădez atunci când nu fac ce făcea copilul fericit, când nu las viața mea să meargă singură, când trag să schimb primul copil și să rămână neschimbat cel nefericit.

Să nu mă trădez înseamnă să fiu bine.

Să fiu bine înseamnă să nu mă trădez.