Sub cerul negru, ca un cărbune

Cuvintele îmi trag sufletul spre sine, mai aproape de adevăr, mai departe de iluzii. Mai întâi crapă gheața, după care se topește. Și curge. Curge ca o ploaie deasă din greul norilor, izbindu-se aprig de asfaltul murdar. Gândurile-mi tremură precum frunzele pătate de toamnă. Și așa se așează  în golul meu imaginea cu mine sub apă. Durerea iese din mine ca o cerneală densă, și părul mi se ondulează în valuri, prin valurile apei. Numai cerul care parcă s-a lipit de apă, e static și negru, ca un cărbune.

Nemișcat, precum cerul, mă privești din trufia ta. Crengile îți tremură în spate, goale, nebune, înțepând frigul nopții. Cu ochii larg deschiși, aș crede că mă aștepți, să ies din apă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă apa lasă urme, iar cerneala pătează.

Am crăpat și m-am topit, m-am ondulat cu totul în valurile apei, nu mă mai pot întoarce sub crengile ușoare și subțiri. Acolo am stat în triumful tău, în înfrângerea mea. Tremurul meu de frunză bolnavă mă aruncă în apă pentru a mă spăla de ceea ce nu înțeleg, ceea ce inima mea nu poate cuprinde.

În golul meu se așează un suflet, din nou.  

Înapoi, la mine

Ai crescut în mine, prin mine, ca un fruct într-o floare. Câteodată floarea se micșorează, moare, pentru ca fructul să crească. Alteori, mor împreună. 

Eu pot să văd în tine, să îți văd adevărul, să îți pun întrebările, să îți găsesc răspunsurile, să te simt cum nu te simți nici tu. Te găsesc pe tine în tine, în mine, în lume, dar tu nu te vezi niciunde. Te găsesc chiar și când nu mă găsesc pe mine. Ești în mine, în casă, afară, în ploaie, în ordine, în dezordine.

Te văd și îți văd ceața, aș putea să te eliberez, dar nu pot. Nici eu nu m-am eliberat de tot.

Cândva trăiam fără suflet. Acum trăiesc cu două suflete în mine. Trăiesc prin două suflete. Simt pentru doi. Ți-aș da sufletul înapoi, dacă aș ști că poți să simți prin el, în felul tău, dar să știu că îl umpli cu emoții. Ți-aș da orice vrei de la mine, dar tu nu știi să primești.

Eu nu te pot defini. Sunt doar o flacără de lângă tine, care își aruncă scânteiele în tine, întorcându-se aproape stinse, înapoi, în mine.Totul se întoarce la mine, fără amprentă, fără știre, fără răspuns, fără direcție.

Atingerea mea se întoarce spre mine, mirosul meu rămâne în mine, iubirea mea se întoarce în sufletele mele, așa cum am oferit-o: plină, în explozii, tristă și nestinsă. 

Fără corset

Cu corsetul pus și genunchii calzi aștept un gând de departe să spele un alt gând de aproape. Toate frânturile de idei cerebrale și sufletești vin de departe, din adâncuri, ca scocile din mare. Fiecare parte din scoică a fost cândva murdărită și spălată de mare, ca de o mamă.

Lumina cade difuz peste florile de toamnă. Sunt bogate, cumva crețe. Bătute, cum se spune. Petalele lor s-au așezat ca într-un corset. Formează un bulgăre perfect, un bulgăre ca de emoții, când fiecare plâns și fiecare râs țin între ele un miez de alte emoții, pentru a nu se pierde unul de celălalt.

Încerc să sparg corsetele de pe sufletul meu. El nu e obligat să ia nicio formă. Sufletul are voie să fie, doar să fie, atât, fără nicio continuare. Corsetul creează o formă, e un reper, dar nu e forma finită. Cine a inventat cuvântul acesta a facut-o pentru a ne învăța ce să spargem.

Eu sunt. Atât. Nu sunt un cerc într-un corset, mintea mea nu strânge praf într-o formă dată de un gând de departe. Eu stau în cine sunt eu de aproape, cât mai aproape de mine însămi, cât mai unită cu mine însămi, lipită de mine însămi... până la contopire.

Contopirea nu se întămplă într-un corset, ci există în mine, într-un infinit fără corset.

Artă

Era ca o ceață ce apăsa pe plinul nopții, pe frigul liniștitor, amorțitor, liber al întunericului. O ceață neînțeleasă, fugară. Prinsă în desprinsul meu, simțeam cum ceața s-a ridicat odată ce am îndrăznit să ridic ochii spre ea. Era nefirească. Am chemat-o în mine, să simt cum îmi linge rănile, în locul meu. Dacă nu am avut eu curaj să mă uit spre rănile mele, atunci să o facă altcineva. Nefirescul ceții era aici pentru a-mi spune să mă uit la mine și să îmi îmbrățișez curajul.

Atunci am simțit cu adevărat cum rănile sângerau, când am scos răul ca pe o căpușă prinsă cu încăpățânare, cu dinții ascuțiți în carnea groasă a câinelui. Au rămas rănile.

Așa am scris rândurile, cu rănile supurând, arzând, dornice de vindecare. Cu febră, cu dorință și foc. Cu liniște, cu eliberare și prinzându-mă de mine. 

M-am prins de ființa mea ca de nimeni altcineva, mi-am lins rănile cu artă, cu rânduri scrise rapid. Pereții m-au privit, florile m-au mirosit și aerul m-a respirat, simțindu-mă pretutindeni, plină de mine, aparținându-mi mie, iubindu-mă pe mine, umplându-mă de mine. Cerul albastru al ochilor s-a scăldat în oceanul din mine,

m-am vindecat cu artă. 

Întâi

Când am deschis ochii, afară era septembrie. O fărâmă de lumină rece pătrundea pe ochiul spart de geam, ajungând în ochiul meu albastru, ca o scânteie. Următoarea secundă m-a apăsat greu pe toată ființa, mă emoționasem. Era primul moment în care realizam că a venit toamna. Deși la fereastra mea frunzele cădeau, eu mă simțeam grea de emoții precum un copac cu coroana bogată. Crengile mele atârnau grele de nostalgie și fericire.

Nu știam cum să primesc vestea atât de dimineață. Am ridicat capul de pe pernă și, rătăcit prin pătura maronie, pisoiul, și el îmbrăcat cu blănița de toamnă, mi-a zâmbit.

Am mers împreună la fereastră și am respirat preț de câteva minute lumina rece și aerul răcoros de toamnă, celebrând venirea ei de doamnă!

Seara

Nu am curaj să recunosc umbra din mine.

O vad, o simt, sunt pe drumul cel bun...

Și totuși... de fiecare dată când mai fac un pas spre mine, ceva mă înțeapă, ceva mă rupe și mă trimite în trecut. Mă acoperă cu trecut și nu mai vad că sunt aici, cu tine, în orașul acesta, în vara anului acesta. Ochii mei sunt acoperiți de trecut, de ceva trist, pe care nu pot să îl descriu. Cum să îl descriu când eu nu mă pot uita spre el? Cum să descriu ceva atat de încețoșat, atât de greu de verbalizat, dar care mă răscolește precum furtunile de vară învolburează marea și o răcesc.

M-am răcit subit, ca marea...

Corpul meu s-a dezgolit, inima mea s-a dezbrăcat, mintea-mi aprinde artificii și simt că îmi este greu să mă uit în interior, să știu ce fac și ce se întâmplă cu mine. Parcă aș vrea să nu mai știu, să mă las purtată de un somn lin, ca o sticlă pe ape. 

... și ceva mă duce mai adânc, în trecut.

Sunt o oglindă a propriei vieți pe care am trăit-o așa cum am știut... singură.

Da, umbra din mine e ca o singurătate.

Androgin

Am deschis ochii în noapte. Era întuneric. Doar felinarul palid mai lumina, iar ochii mei sticleau de atâta oranj. Te-am privit și am simțit cum tu nu ești parte din mine. Am simțit cum ființa care eram împreună se împărțea în doi. 

Eram noi, dar diferiți

Eram doi, din alte lumi. 

Cât am putut să hrănesc o fantasmă, un androgin ce avea să mă țină pe loc. Cât am sperat la acest androgin care să îmi acopere fricile, să îmi țină sufletul prins, aprins, între brațele sale...

Un vuiet se aude din întunericul meu... 

Și tu... parcă te-ai desprins ca un gol dintr-un necunoscut pe care nu aș ști să îl descriu. Îmi ești atât de cunoscut și de străin. Nu știu ce ești. Nu știu cine e acest androgin pe care l-am creat cu mâinile mele, cu sufletul meu prea hăituit de atâta teamă, atâta nevoie ce mi s-a concretizat pe piele. 

Mă cutremur când îmi amintesc cât de pierdută am fost, încât am crezut că mă poate vindeca altcineva, în afară de mine.

Numai eu știu să pun sare pe rănile mele, să le las să sângereze, să le ling și să ascult cum se prinde pielea la loc. 

Numai eu o să știu cum să îmi port cicatricile, cum să învăț să îmi amintesc că

eu sunt a mea,

eu rămân a mea. 

Fântâna

Eram ca un timp ce fuge neîntrerupt, zăpăcit, dar cu direcție. De data aceasta știam unde fug, de cine fug, spre cine și ce mă îndrept. Lăsam în urma mea un trecut pe care nu am reușit să îl plâng destul, un trecut pe care l-am gândit, l-am întors în mintea mea pe toate fețele sale, dar am uitat să îl trec prin suflet.

Când mi-am dat seama că am uitat să îmi spăl trecutul prin suflet am realizat că eu am uitat de sufletul meu. E greu să trăiești fără suflet. E ca și cum ai trăi fără tine. E ca și cum te zbați într-o fântână umplută cu apa celorlalți, dar lipsită de tine. Cum poți să trăiești viața altcuiva, dar să nu ai propria ta viață? Cum e posibil?

M-am speriat de sufletul meu, m-am speriat de prea multe emoții, de zgomotul lăuntric și de ființa mea. Am decis fără să știu să o las ascunsă, închisă, legată, blocată. E ca și când ascunzi o bestie într-o închisoare întunecată. Crezi că ai scăpat de ea, dar ea există, e legată și mârâie, vrea afară. Așa am vrut și eu afară, am vrut să ies din mine. Am vrut să umplu fântâna cu propria mea apă, cu lacrimile mele, să mă înalț odată cu ele, să ies la suprafață prin ele.

Și asta fac acum. Înot printre lacrimile mele fiindcă ele mă țin la suprafață, mă învață să înot, să fiu eu și să nu mai uit de mine,

să nu mai uit de mine...

Eu, mai aprilie

Am rămas plină de întrebări în urma ta. S-au agăţat curajos de sufletul meu prins în filme înscenate de mintea mea prea fugară.

Când dau voie zgomotoasei din mine să iasă la propria-mi suprafaţă apari ca o fantomă ce am iubit-o, neştiind că m-am prins în mrejele celui pe care am crezut că îl voi uita. Cel care avea să reapară primăvară de primăvară, ca un vânt puternic, de toamnă. Cel pe care îl regăsesc în lunile de vară, când rotunjimea lunii se arată pe un cer prea puţin înstelat, parcă prea întunecat.

Şopteşti ireal, apari în ploile uşoare, întunecate, de aprilie. Pe sticla murdară a trenului te scurgi odată cu apa prea curată a unei zile friguroase de... aprilie.

Apari pregătitor în aprilie, mă arunci in zilele de mai, prea călduroase, prea dureroase. Mă catapultezi în aceste amintiri pe care le cunosc atât de bine, dar care până acum se aflau într-o altă eu.

Această eu căreia i-am dus dorul. Această eu pe care acum o regăsesc, mai puternică, mai ploioasă, mai însorită... ca un aprilie adevărat.

Teama de a fi

Și n-aș mai avea sens.

Unde s-ar ascunde sensul meu, daca tu nu ai mai fi? Eu ce aș face cu tot timpul acesta care mi se dă, neobișnuit de mult pentru toate sufletele ce ma înconjoară?

Eu am ajuns să fiu prea mult pentru mine. Mi-e teamă de fiecare expozie de emoții ce are loc în sufletul meu, atât de des. Eu cum aș încăpea în această lume dacă nu ai fi tu să educi ființa din mine, formată complet din emoție? Pe mine nu m-ar primi nimeni în lumea aceasta dacă aș fi eu, așa cum simt să fiu. Aș deveni tot timpul prea... prea... prea... mult.

Decid în fiecare zi să temperez, dar când întunericul se lasă peste această lume puțină, îmi dau seama că nu am fost eu. Că nu pot fi eu când această lume mă respinge dacă sunt eu. Și regret mereu când nu sunt eu.

Regret că nu pot fi eu,
de teama de a fi.