luni, 19 iunie 2017

Seara


Nu am curaj să recunosc umbra din mine.

O vad, o simt, sunt pe drumul cel bun...

Și totuși... de fiecare dată când mai fac un pas spre mine, ceva mă înțeapă, ceva mă rupe și mă trimite în trecut. Mă acoperă cu trecut și nu mai vad că sunt aici, cu tine, în orașul acesta, în vara anului acesta. Ochii mei sunt acoperiți de trecut, de ceva trist, pe care nu pot să îl descriu. Cum să îl descriu când eu nu mă pot uita spre el? Cum să descriu ceva atat de încețoșat, atât de greu de verbalizat, dar care mă răscolește precum furtunile de vară învolburează marea și o răcesc.

M-am răcit subit, ca marea...

Corpul meu s-a dezgolit, inima mea s-a dezbrăcat, mintea-mi aprinde artificii și simt că îmi este greu să mă uit în interior, să știu ce fac și ce se întâmplă cu mine. Parcă aș vrea să nu mai știu, să mă las purtată de un somn lin, ca o sticlă pe ape. 

... și ceva mă duce mai adânc, în trecut.

Sunt o oglindă a propriei vieți pe care am trăit-o așa cum am știut... singură.

Da, umbra din mine e ca o singurătate.

joi, 18 mai 2017

Androgin


Am deschis ochii în noapte. Era întuneric. Doar felinarul palid mai lumina, iar ochii mei sticleau de atâta oranj. Te-am privit și am simțit cum tu nu ești parte din mine. Am simțit cum ființa care eram împreună se împărțea în doi. 


Eram noi, dar diferiți
Eram doi, din alte lumi. 


Cât am putut să hrănesc o fantasmă, un androgin ce avea să mă țină pe loc. Cât am sperat la acest androgin care să îmi acopere fricile, să îmi țină sufletul prins, aprins, între brațele sale...

Un vuiet se aude din întunericul meu... 


Și tu... parcă te-ai desprins ca un gol dintr-un necunoscut pe care nu aș ști să îl descriu. Îmi ești atât de cunoscut și de străin. Nu știu ce ești. Nu știu cine e acest androgin pe care l-am creat cu mâinile mele, cu sufletul meu prea hăituit de atâta teamă, atâta nevoie ce mi s-a concretizat pe piele. 

Mă cutremur când îmi amintesc cât de pierdută am fost, încât am crezut că mă poate vindeca altcineva, în afară de mine.

Numai eu știu să pun sare pe rănile mele, să le las să sângereze, să le ling și să ascult cum se prinde pielea la loc. 

Numai eu o să știu cum să îmi port cicatricile, cum să învăț să îmi amintesc că

eu sunt a mea,
eu rămân a mea. 

vineri, 12 mai 2017

Fântâna


Eram ca un timp ce fuge neîntrerupt, zăpăcit, dar cu direcție. De data aceasta știam unde fug, de cine fug, spre cine și ce mă îndrept. Lăsam în urma mea un trecut pe care nu am reușit să îl plâng destul, un trecut pe care l-am gândit, l-am întors în mintea mea pe toate fețele sale, dar am uitat să îl trec prin suflet.

Când mi-am dat seama că am uitat să îmi spăl trecutul prin suflet am realizat că eu am uitat de sufletul meu. E greu să trăiești fără suflet. E ca și cum ai trăi fără tine. E ca și cum te zbați într-o fântână umplută cu apa celorlalți, dar lipsită de tine. Cum poți să trăiești viața altcuiva, dar să nu ai propria ta viață? Cum e posibil?

M-am speriat de sufletul meu, m-am speriat de prea multe emoții, de zgomotul lăuntric și de ființa mea. Am decis fără să știu să o las ascunsă, închisă, legată, blocată. E ca și când ascunzi o bestie într-o închisoare întunecată. Crezi că ai scăpat de ea, dar ea există, e legată și mârâie, vrea afară. Așa am vrut și eu afară, am vrut să ies din mine. Am vrut să umplu fântâna cu propria mea apă, cu lacrimile mele, să mă înalț odată cu ele, să ies la suprafață prin ele.

Și asta fac acum. Înot printre lacrimile mele fiindcă ele mă țin la suprafață, mă învață să înot, să fiu eu și să nu mai uit de mine,

să nu mai uit de mine...

miercuri, 19 aprilie 2017

Eu, mai aprilie

Am rămas plină de întrebări în urma ta. S-au agăţat curajos de sufletul meu prins în filme înscenate de mintea mea prea fugară.

Când dau voie zgomotoasei din mine să iasă la propria-mi suprafaţă apari ca o fantomă ce am iubit-o, neştiind că m-am prins în mrejele celui pe care am crezut că îl voi uita. Cel care avea să reapară primăvară de primăvară, ca un vânt puternic, de toamnă. Cel pe care îl regăsesc în lunile de vară, când rotunjimea lunii se arată pe un cer prea puţin înstelat, parcă prea întunecat.

Şopteşti ireal, apari în ploile uşoare, întunecate, de aprilie. Pe sticla murdară a trenului te scurgi odată cu apa prea curată a unei zile friguroase de... aprilie.

Apari pregătitor în aprilie, mă arunci in zilele de mai, prea călduroase, prea dureroase. Mă catapultezi în aceste amintiri pe care le cunosc atât de bine, dar care până acum se aflau într-o altă eu.


Această eu căreia i-am dus dorul. Această eu pe care acum o regăsesc, mai puternică, mai ploioasă, mai însorită... ca un aprilie adevărat.

joi, 5 ianuarie 2017

Teama de a fi


Și n-aș mai avea sens.

Unde s-ar ascunde sensul meu, daca tu nu ai mai fi? Eu ce aș face cu tot timpul acesta care mi se dă, neobișnuit de mult pentru toate sufletele ce ma înconjoară?

Eu am ajuns să fiu prea mult pentru mine. Mi-e teamă de fiecare expozie de emoții ce are loc în sufletul meu, atât de des. Eu cum aș încăpea în această lume dacă nu ai fi tu să educi ființa din mine, formată complet din emoție? Pe mine nu m-ar primi nimeni în lumea aceasta dacă aș fi eu, așa cum simt să fiu. Aș deveni tot timpul prea... prea... prea... mult.

Decid în fiecare zi să temperez, dar când întunericul se lasă peste această lume puțină, îmi dau seama că nu am fost eu. Că nu pot fi eu când această lume mă respinge dacă sunt eu. Și regret mereu când nu sunt eu.

Regret că nu pot fi eu,
de teama de a fi.