Artă

Era ca o ceață ce apăsa pe plinul nopții, pe frigul liniștitor, amorțitor, liber al întunericului. O ceață neînțeleasă, fugară. Prinsă în desprinsul meu, simțeam cum ceața s-a ridicat odată ce am îndrăznit să ridic ochii spre ea. Era nefirească. Am chemat-o în mine, să simt cum îmi linge rănile, în locul meu. Dacă nu am avut eu curaj să mă uit spre rănile mele, atunci să o facă altcineva. Nefirescul ceții era aici pentru a-mi spune să mă uit la mine și să îmi îmbrățișez curajul.

Atunci am simțit cu adevărat cum rănile sângerau, când am scos răul ca pe o căpușă prinsă cu încăpățânare, cu dinții ascuțiți în carnea groasă a câinelui. Au rămas rănile.

Așa am scris rândurile, cu rănile supurând, arzând, dornice de vindecare. Cu febră, cu dorință și foc. Cu liniște, cu eliberare și prinzându-mă de mine. 

M-am prins de ființa mea ca de nimeni altcineva, mi-am lins rănile cu artă, cu rânduri scrise rapid. Pereții m-au privit, florile m-au mirosit și aerul m-a respirat, simțindu-mă pretutindeni, plină de mine, aparținându-mi mie, iubindu-mă pe mine, umplându-mă de mine. Cerul albastru al ochilor s-a scăldat în oceanul din mine,

m-am vindecat cu artă.