Cu corsetul pus și genunchii calzi aștept un gând de departe să spele un alt gând de aproape. Toate frânturile de idei cerebrale și sufletești vin de departe, din adâncuri, ca scocile din mare. Fiecare parte din scoică a fost cândva murdărită și spălată de mare, ca de o mamă.
Lumina cade difuz peste florile de toamnă. Sunt bogate, cumva crețe. Bătute, cum se spune. Petalele lor s-au așezat ca într-un corset. Formează un bulgăre perfect, un bulgăre ca de emoții, când fiecare plâns și fiecare râs țin între ele un miez de alte emoții, pentru a nu se pierde unul de celălalt.
Încerc să sparg corsetele de pe sufletul meu. El nu e obligat să ia nicio formă. Sufletul are voie să fie, doar să fie, atât, fără nicio continuare. Corsetul creează o formă, e un reper, dar nu e forma finită. Cine a inventat cuvântul acesta a facut-o pentru a ne învăța ce să spargem.
Eu sunt. Atât. Nu sunt un cerc într-un corset, mintea mea nu strânge praf într-o formă dată de un gând de departe. Eu stau în cine sunt eu de aproape, cât mai aproape de mine însămi, cât mai unită cu mine însămi, lipită de mine însămi... până la contopire.
Contopirea nu se întămplă într-un corset, ci există în mine, într-un infinit fără corset.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu