Împreună

Te văd pe dinăuntru fără să te deschizi, te văd și cuprind cu mintea mea tot ce tu nu cuprinzi în viața ta. Și te strâng în capul meu ca pe un mănunchi de frunze vii și moarte, luându-te cu totul, ca pe un copac care moare și învie constant. Îți pun rădăcinile în sufletul meu și pe acolo crești. Toată creșterea ta doare până îmi ajunge în creier, căci abia acolo o înțeleg. Până atunci îți simt ramurile cum cresc și mă înțeapă, sângerez și te las să te hrănești cu sângele meu, să crești destul cât să-mi ajungi din nou în creier. Să te gândesc.

Și te învăț... în fiecare zi.
În fiecare zi îți cad și cresc alte ramuri. Și cele care cad se izbesc agresiv de mine, mă cutremur și cad în mine, cu tot cu tine, în mine, cu tot cu crengi, în mine, cu tot cu frunzele tale, în mine, cu tot cu florile mele, în mine.

Și cad... și eu în tine. Când tot ce doare din afară ma izbește pe mine de mine în pereții din mine. Și ești acolo, să mă ții în palme, să mă zvârcolesc pe tine, până mă regăsesc, prin mirosul de tine.

Cădem amândoi, în mine, în tine, în noi. Creștem, cădem, ni se rup ramuri, se ofilesc flori, cad frunze, cresc altele, diferite și parcă cum n-au mai fost până acum.

E furtună și vuiet și totuși ceva e liniștitor.

Liniștea suntem noi... când suntem împreună.

nestinși până la nori

Străzile se contorsionau sub picioarele mele și fiecare clădire se unduia după vânt. Nu știam unde-mi plecase fericirea. Eram eu, atât de rănită de aerul din jurul meu. Nimic nu se simțea la locul lui și parcă tot orașul îmi era străin. Simțeam că plutesc și că nimic nu are sens. Din adâncuri mi-am zis că  tu nu erai acasă. Orașul nu mai era acasă fără tine. Mă simțeam a nimănui. Cu tine cel din mine m-am mirat și întrebat de unde atâta tristețe?

Din dorul ăsta nestins care schimbă totul în mine și-n orașul ăsta atât de aprins...

Și m-am lăsat să simt toată iubirea și să admit că atunci când nu ești aici, parcă totul moare din ce în ce mai mult. Ceva din mine se ofilește plângând lăuntric. Fiindcă ne-am sădit unul în celălalt profund, lăsând cu teamă să crească rădăcini lungi și groase, pe care simt eu că n-aș putea să le mai tai vreodată. Că dacă aș vrea să plec, nu aș putea să tai decât tulpina, iar rădăcinile ar rămâne mereu vii, supurând amar a dorință și dor.

Și nu vreau să plec. Eu vreau să ne cățărăm pe munții din noi, eu pe ai tăi și tu pe ai mei, să îi cucerim cu iubire, să învățăm să ne îngrijim mai bine rădăcinile noastre, tulpinile noastre, să creștem frunze și flori prin noi, în noi, până la nori...

Prea...

Fiecare gând aș fi vrut să dispară odată cu suflul scrumului murdar care parcă ar fi venit din suflet. Dar nu se contopeau. Gândurile mi se așezau pe bucățile de scrum, iar când le suflam, parcă săreau ca arse, numai să nu zboare. Stăteau încăpățante în capul meu prea greu acum, prea nepăsător de mine. Aș fi vrut ca mintea să mi se spargă în bucăți mici, ca scrumul. Dar deja se transformase în pulbere. Era praf și pulbere în culcușul de sub craniul meu prea greu acum.

Bucățile de scrum zburaseră spre frunzele înalte ca un puhoi de stele. Numai eu stăteam nemișcată visând la Wilde sau Plath. Cine aș fi fost eu în prietenie cu unul din ei? Cine aș fi fost eu trăind în alte timpuri, pe altă planetă, în altă viață... sau poate moarte.

Cine sunt eu în moarte?

Un gând, o emoție, un conflict între ele. Mă pierd în acest război, de parcă aș fi pușca unui soldat. De parcă cineva m-ar lua și ar împușca cu mine fiecare particulă din lumea aceasta, când eu mă simt ca o pulbere ușoară de exploziv. Ușoară mereu, grea în capul meu.

În capul meu prea greu acum...

Prea pulbere, prea risipită, prea ușoară, prea grea, prea cu emoții, prea moartă, prea vie, întotdeauna prea...

Fără de mare, fără de soare

Îmi apuc gândurile cu mâna, sperând ca atingerea mea le va da o forma. Vreau sa-mi sculptez lumea din minte cu propriile-mi degete, sa-mi simt pielea în mine, nu doar în afara mea. Să simt cum eu mă conturez pe mine însami în interior, din exterior și prin sinele-mi prea închis acum. Să mă simt pe mine în mine.

Culorile mele se varsă prea mult în mine și prea puțin în alții, ca un soare care nu stă deasupra niciunei mări. Îmi iau și-mi dau lumină, ca o lună care n-are nevoie de soare. Nici cerul n-o atinge și nici stelele nu-i mai șoptesc, căci s-a racit.

Acest soare fără de mare și această lună fără de soare s-au topit în mine și nu s-au amestecat. Stau la poli opuși, așteptându-mi mâna care să-i apuce cu blândețe, ca pe niște gânduri răzlețe.

Se privesc și se rănesc, rătăcindu-mă pe mine de mine,

în mine.

with you

Eram toata o stare in care incercam sa absorb tot mai mult din jurul meu. Dar nu era nimic in afara mea. Respiram un aer al nimanui si ma simteam a nimanui. Cei trei oameni stateau in apropiere si totusi la distanta, in spatele unei sticle. Nici acum nu stiu daca sticla aceea era a cutiei mele sau ei trei erau inchisi intr-o cutie a lor. Si ce importanta are a cui era? Caci de fiecare data cand atingeam sticla cu degetele, era rece si straina. Numai eu ardeam continuu pe interior, in speranta ca o sa simt si altceva in afara de aerul neobisnuit din jurul meu. 

Ma miscam lent si rapid prin aerul acela, ca o fantoma. Nu aveam directie, pentru ca nu era nimeni acolo sa ma ghideze, nu era niciun reper. Nu era nicio casa. Eram doar eu. Ascunsa, dornica sa fiu vazuta, infricosata de momentul in care voi fi observata. Daca m-ar fi observat cineva, ar fi vazut durerea. 

Tot ce lasam sa se vada era veselia, zburdalnicia si rasetul copilaresc. Si totusi mi-as fi dorit atat de mult sa fi fost cineva acolo atunci cand ma ascundeam in umbre si imi doream sa mor, asa cum am fost planuita, sa mor fara sa traiesc. Dar nu-mi permiteam sa las pe nimeni inauntru, era destul negru pentru mine. Sa nu-mi atinga nimeni intunericul... sa nu cunoasca nimeni paradoxul.

Si m-am vindecat de singuratate, in cele din urma. De singuratatea aceea crunta, prea reala. Cand o simt acum, e usoara, pentru ca eu sunt bine cu mine. Si totusi... in mine se reintorc aceleasi tendinte de insingurare, de ascuns in umbre si lupt cu mine insami, spre a ma lasa vazuta, spre a-mi lasa durerea vazuta de cei care merita. 

Lună defectă

Nu ai știut să palpezi cu sufletul ce era în jurul tău. Mă priveai cu ochii goi, tu însuți golit de propria-ți ființă. Și eu trăiam. Mă aruncam zilnic în lume, cu inima înainte, cu gândurile ascunse într-o cută a bluzei, într-un zâmbet oferit unui străin, într-o privire galeșă și disperată. Simțeam și vedeam tot ce era în ceilalți, iar tu nu te simțeai nici măcar pe tine.

Nu știu unde am trăit și cum lumile noastre s-au întâlnit în atât de multe puncte, cum apele sufletelor noastre s-au amestecat, și-au vărsat culorile și s-au contopit, cum soarele tău mi-a sărutat luna și lacrimile norilor mei ți-au plouat pământul atât de secat... când eu eram atât de ploioasă și tu atât de arid.

E noapte și mă simt timidă. Mă întreb de ce sufletul meu se aruncă așa înainte în celelalte suflete, veșnic însetat de intensitate, intimitate, iluzii. Toți ceilalți își deschid cerul înaintea mea, căci par o stea aterizată pe pământ și mă vor acolo, să luminez.

Mă cheamă, mă duc, mă trimit înapoi.
Mă vor, îi vreau, mă trimit înapoi.
Luminez ca o lună și e prea mult... așa că mă trimit înapoi.

Și cad continuu pe pământ, mă prăfuiesc, mă deghizez în stea și zac. Îmi curăț mizeria cu lacrimi, îmi ling rănile, încercând să-mi construiesc propriul cer pe care să luminez ca o lună curată. O lună bună. Căci cerurile lor nu m-au primit în ele, cerurile lor își vor întunericul, cerurile lor sunt prea îndurerate pentru o lună luminoasă și defectă.

Mă urc în cerul meu tânăr... și îi trimit pe toți
înapoi.

Doi copii

Astăzi e cea mai palidă zi, parcă cea mai curată și mai plină de durere. Un fel de mașină a timpului, în care ziua de azi a pus cele mai frumoase și mai uimitoare amintiri. O zi în care am simțit cât de vii sunt toate momentele care nu se mai întorc. Și cât de ciudat poate fi, cum ceva atât de îndepărtat în timp, care parcă nici nu a existat vreodată, e atât de aproape de sufletul meu, cât de viu se poate simți în culori, miros și atmosferă.

Cum fiecare adiere de vânt și toate umbrele sunt la fel ca acum zece ani, cum natura cea neschimbată îmi amintește cum sunt, nostalgică și jucăușă, romantică și vie, niciodată ne-vie. Cum am ales eu să schimb tot ce e în jurul meu, ca să pot fi în continuare la fel, să mă manifest la fel, să fac totul din jur să nu mă vrea pentru zgomotul meu, să vreau să tac ca să stârnesc dor de zgomot. Și cum vremea de azi a putut să îmi arate asta, cum am putut eu să mă uit spre lucrul acesta, spre cine sunt de când m-am născut și cine trag să fiu, cum trag eu să schimb tot, doar ca să fiu la fel, să nu mă înșel pe mine și să nu mă trădez pe mine.

Nu mă trădez pe mine prin nimic din ce am de când m-am născut. O fac doar atunci când aleg să mă mint, doar atunci când uit cine sunt, când totul e departe și mă înstrăinez de mine. Mă trădez atunci când nu fac ce făcea copilul fericit, când nu las viața mea să meargă singură, când trag să schimb primul copil și să rămână neschimbat cel nefericit.

Să nu mă trădez înseamnă să fiu bine.

Să fiu bine înseamnă să nu mă trădez.