Prea...

Fiecare gând aș fi vrut să dispară odată cu suflul scrumului murdar care parcă ar fi venit din suflet. Dar nu se contopeau. Gândurile mi se așezau pe bucățile de scrum, iar când le suflam, parcă săreau ca arse, numai să nu zboare. Stăteau încăpățante în capul meu prea greu acum, prea nepăsător de mine. Aș fi vrut ca mintea să mi se spargă în bucăți mici, ca scrumul. Dar deja se transformase în pulbere. Era praf și pulbere în culcușul de sub craniul meu prea greu acum.

Bucățile de scrum zburaseră spre frunzele înalte ca un puhoi de stele. Numai eu stăteam nemișcată visând la Wilde sau Plath. Cine aș fi fost eu în prietenie cu unul din ei? Cine aș fi fost eu trăind în alte timpuri, pe altă planetă, în altă viață... sau poate moarte.

Cine sunt eu în moarte?

Un gând, o emoție, un conflict între ele. Mă pierd în acest război, de parcă aș fi pușca unui soldat. De parcă cineva m-ar lua și ar împușca cu mine fiecare particulă din lumea aceasta, când eu mă simt ca o pulbere ușoară de exploziv. Ușoară mereu, grea în capul meu.

În capul meu prea greu acum...

Prea pulbere, prea risipită, prea ușoară, prea grea, prea cu emoții, prea moartă, prea vie, întotdeauna prea...