miercuri, 19 aprilie 2017

Eu, mai aprilie

Am rămas plină de întrebări în urma ta. S-au agăţat curajos de sufletul meu prins în filme înscenate de mintea mea prea fugară.

Când dau voie zgomotoasei din mine să iasă la propria-mi suprafaţă apari ca o fantomă ce am iubit-o, neştiind că m-am prins în mrejele celui pe care am crezut că îl voi uita. Cel care avea să reapară primăvară de primăvară, ca un vânt puternic, de toamnă. Cel pe care îl regăsesc în lunile de vară, când rotunjimea lunii se arată pe un cer prea puţin înstelat, parcă prea întunecat.

Şopteşti ireal, apari în ploile uşoare, întunecate, de aprilie. Pe sticla murdară a trenului te scurgi odată cu apa prea curată a unei zile friguroase de... aprilie.

Apari pregătitor în aprilie, mă arunci in zilele de mai, prea călduroase, prea dureroase. Mă catapultezi în aceste amintiri pe care le cunosc atât de bine, dar care până acum se aflau într-o altă eu.


Această eu căreia i-am dus dorul. Această eu pe care acum o regăsesc, mai puternică, mai ploioasă, mai însorită... ca un aprilie adevărat.

joi, 5 ianuarie 2017

Teama de a fi


Și n-aș mai avea sens.

Unde s-ar ascunde sensul meu, daca tu nu ai mai fi? Eu ce aș face cu tot timpul acesta care mi se dă, neobișnuit de mult pentru toate sufletele ce ma înconjoară?

Eu am ajuns să fiu prea mult pentru mine. Mi-e teamă de fiecare expozie de emoții ce are loc în sufletul meu, atât de des. Eu cum aș încăpea în această lume dacă nu ai fi tu să educi ființa din mine, formată complet din emoție? Pe mine nu m-ar primi nimeni în lumea aceasta dacă aș fi eu, așa cum simt să fiu. Aș deveni tot timpul prea... prea... prea... mult.

Decid în fiecare zi să temperez, dar când întunericul se lasă peste această lume puțină, îmi dau seama că nu am fost eu. Că nu pot fi eu când această lume mă respinge dacă sunt eu. Și regret mereu când nu sunt eu.

Regret că nu pot fi eu,
de teama de a fi.

duminică, 11 septembrie 2016

Zăceam în fața celui ce a trecut



În vorbele mele s-a ascuns soarele de astăzi... L-am văzut intrând în nori ca pe un vechi prieten pe care îl pierzi printre amintiri, dar pe care îl vei cunoaște mereu la fel de bine, la fel ca la ultima întâlnire. Era la fel de puternic ca în mijlocul verii, când rândunelele își pictează zborul asupra lui, ca un stol de pictori călători. 

Doar că... azi a fost septembrie. Iar apusul a adus cu sine un roșu profiriu și stins, o cascadă de purpuriu dureros și o liniște absurdă și totală, liniștea întreruptă de triluri a naturii. Triluri grele, de păsări obosite de zbor, triluri de toamnă. Un fum pur se ridica printre acestea, lăsând în urma lui un nou drum pentru întunericul ce avea să vină și în tot acest timp, soarele se pregătea să plece, căzând.

Cădea spre ochii altor curioși ce așteaptă acest apus de toamnă, pleca spre alte țări, în altă natură și în altă veșnicie, lăsându-mă pe mine fără rost. Zăceam în fața apei nesfărșite, acum lipsite de strălucire și culoare, inundată într-un gri greu, un gri molcom și mort. Zăceam grea ca și griul, grea de emoție, mai vie ca niciodată, colorată eu acum de ceea ce avea sa fie 

un apus de toamnă ce a trecut. 

duminică, 21 august 2016

Garoafele


Un cer brun s-a năpustit asupra minții mele, ca un soare aprins ce ține în palmele sale un întreg câmp verde, vara. Așa am descoperit o nouă culoare, ceva ce se află între negru și alb, ceva ce va sufla departe narcisa de altă dată și va aduce în viața mea o nouă garoafă, îmbrățișată de celelalte flori pe care le-am învățat.

Acuma lumina din palmele mele vindecă și crește în mine și mai multe garoafe ce prind culori diferite. Căci eu am avut în mine, la naștere, un pui de garoafă neagră ce se simțea de departe. Un iz străin, timid și rău din nedorință. Am răspândit o notă nervoasă, grea, zăpăcită ce a uitat cu timpul ce înseamnă delicatețea, iar norii din jurul meu așa m-au învățat și m-au știut.

Uitasem de garoafa din sufletul meu... 

Dar acum... lumina creează și crește lăuntric o tufă imensă de garoafe colorate ce încep ușor, ușor a-i oferi și garoafei negre acum crescută câte o notă calmă, ușoară și cuminte.

Iar eu, în mine

cresc

garoafe colorate.

Cresc.

joi, 4 august 2016

Spre el


Soarele lenevește greu sub nori, abia apune, abia se lasă sub copaci. Îl urmăresc și încerc să mă joc, dar merge agale în pământ. Mă uit cu sufletul spre el și încerc să mă arunc toată, cu tot trupul, cu toată suflarea, printr-o săritură. E aproape. Îmi dă senzația că dacă aș face un pas în aer, de pe un nor albicios, el m-ar prinde cu o creangă de copac și m-ar înghiți ca pe o sămânță de mac. M-aș topi și m-aș amesteca cu trupul prea fierbinte al soarelui.

Dar aici e întuneric, e ca și cum n-ar fi soare, e ca și cum sticla aceasta se răcește din cauza mea, se răcește de la mine, din ochii mei ca planeta. Și totuși efortul de a sufla întunecimea, de a mușca mai mult momeala unei zile luminoase parcă e ireal, parcă e prea departe.
Cred că suflul meu adoarme și inima mea se încălzește prea tare stând ori galopând, în iarnă sau vară, căci am nevoie de soare și încerc să-l întorc spre mine, să respir împreună cu el, să ne îmbrățișăm în ceruri și să cădem liber în mare. Toată căldura mă duce spre el și mă chinui

să plec

spre el.

duminică, 31 iulie 2016

Când devin vânt


Te aduc în inima mea când devin vânt și te port după mine, ca pe-o frunză. Te agăți de mine, ca de crengi, tremurând de spaimă... ori de frig. Și zbor cu tine, fără să înțeleg cum și de ce și cine m-a pus pe mine în această lume, plină de tine, în această lună plină.

Mă privești nedumerit căci nu mă recunoști, nu știi nici tu unde-au plecat bucățile din mine. Prin ochi îmi vezi chinurile spre a mă aduna, spre a înceta să mă mai rup, prin gânduri și prin nimicuri. Să nu mă mai risipesc, ca un pumn de nisip.

Ochii zbiară prin apă, prin iris, îți caută privirea, îți ating vocea prea caldă și te cheamă. Se opresc, iar fulgerele din mine îmi acoperă mâinile ce-mi tremură acum de parc-ar sta să cadă, ca frunzele toamna.

Barca



Aș vrea mult să aflu unde mă duce această barcă pe care mi-am construit-o cu sufletul acum aproape douăzeci de ani. În fiecare toamnă am adunat o frunză, ori un gând și le-am atașat la cârmă sau pur și simplu le-am aruncat înauntru, le-am cărat după mine. Și fiecare îngreunează barca, ori o face mai rapidă. Fiecare zgomot l-am cărat înăuntru. Și pe mare plutind atât de lin, am protejat cu privirea fiece pasăre călătoare. Dar altele s-au așezat cu mine în barcă și le-am păstrat și le hrănesc în continuare. Și tot mai am să le dau un cuvânt sau o mie.

Sunt tânără în această barcă și știu că sub ea, în mare, mă așteaptă o lume pe care o văd prin apa asta atât de curată, albastră ca ochii. O lume pe care o observ și nu o înțeleg. O lume care câteodată îmi fură ceva și nu știu ce. Îi dăruiesc mereu și primesc în schimb cuvinte pe care le leg și din care fac un șirag și-l pun pe piept.

Și strâng coliere la gât care mă trag cu capul în mare. Dar pe măsură ce barca mea crește și îmbătrânește... eu mai rup din coliere și le arunc înapoi la cei ce stau și mă așteaptă.

Ei mă așteaptă...

dar ei nu știu că nu vin. 

sâmbătă, 2 aprilie 2016

Aceea


Dar în cele din urmă tu nu ameninți cu nimic alăturarea noastră. Nici viața, nici suflul, nici moartea. Ești aici, permanent și ușor neutru. Jumătate din tine zace-n cufărul meu cu obsesii, pe când cealaltă jumătate... s-a rătăcit timid printre amintiri, într-un trecut pe care nu l-am uitat și care respiră și acum prin nările mele prea pline de un miros crud de primăvară.

Fiindcă a venit.
A venit primăvara și eu încep din nou să mă simt ca mine, să miros ca mine, să fiu ca mine. Așa cum am fost și anul trecut și cum n-am mai fost de mult. Căci sicriul m-a făcut să uit de mine, să uit că am avut cândva și-o viață. Iar această nouă lumină ce se reflectă puternic în ferestrele nenumărate dinaintea mea... mi-a adus aceeași viață din trecut, din acel trecut ce respiră și acum prin nările mele prea pline de un miros crud de primăvară.

Eu ameninț. Eu sunt norul de pe cerul curat al acestui pământ... cicatricea de pe piele, cuta de pe cearceaf, crăpătura din sticlă, marginea ciobită a paharului, firul alb dintre cele negre și

luna de pe cer.

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Ne trecem


Nu știu ce se întâmplă cu veșnicia noastră și de ce timpul se măsoară acum în ani, când ieri o secundă era ca un luceafăr pe un cer neînstelat. O secundă era un ghimpe sub piele, iar următoarea era ca o petală ce cade ușor, într-o adiere caldă de primăvară târzie. Anii de acum mă îmbătrânesc, fiindcă trec pe nesimțite. Viața mea era o trăire, un regret, un gând sau o izbucnire. Acum lumea mea începe cu tine și se sfârșește cu mine. Lumea mea se trece.

Și ne trecem ca niște trandafiri palizi, roz, cu ghimpii căzuți, cu petalele încă prinse, leșinate și moarte. Dar fluturii noștri vii încă stau în noi și ne învață să urlăm la timp, la cer și în zbor. Să urlăm lumină, să închidem ochii căprui și albaștri și sa-i deschidem pe cei ai sufletului prea zdrobit acum.

Dar afară s-a înfrigurat și păsările cad sloi, rapid și sigur, nu ca frunzele toamna, care se plimbă agale în aer, în vânt, ușoare ca și când n-ar exista. Păsările cad acum zgribulite, plânse și negre. Iar noi cădem în fiecare seară cu capul în pernă, cu gândul în minte, cu sufletul în palme, ca ele. Ne ridicăm dimineața plimbându-ne capul agale, în aer, în vânt, ușor ca și când n-ar exista, ca și cum ar fi toamnă și noi am fi frunze. Dar sufletul e greu și ne trage în jos...

...fiindcă ne trecem.


marți, 5 ianuarie 2016

Să plec


Aș vrea să imortalizez momentul, să îl îngheț într-o parte a inimii mele, să devină opac și întunecat. Să nu mai știu de el, să uit că a existat vreodată și să plec, să plec undeva departe de sufletul meu, undeva mai aproape de sufletul cuiva străin. Și apoi să mă întorc, știind că am lăsat ceva în urmă, ceva al meu, a ceea ce am fost cândva. Mi-aș lumina momentul din trecut cu gândurile mele calde și vinovate, i-aș topi gheața din juru-i diform pentru a mai gusta din trecut.

Să plec și să uit de tot ceea ce doare acum și n-a mai existat vreodată. Dar să te iau pe tine cu mine, oriunde aș pleca, orice aș întâlni și orice aș mai imortaliza. Tu ești și ai să fii aici și acolo, în mine și în afara mea, în alții, dar numai în tine, veșnic al meu.