miercuri, 19 iunie 2019

eu și alții


Nu pot să-i simt pe alții cu o mână amorțită.

Când nu te simți pe tine, atingerile reale nu se oglindesc în tine. O parte din corp ce nu se simte pe sine nu poate simți nimic din afară. Se poate prăbuși durerea peste și nu se simte. Se poate întâmpla bucuria și nu se simte. Nu îl poți simți pe un altul când tu nu te simți pe tine.

Când întinzi spre cer o creangă fără frunze, nu mai primești nimic de la soare. Nu ai cu ce. Pentru că nu ți-ai crescut frunze. Sau nu te-a udat nimeni. Căci nu ai frunze, fără rădăcini.

Și poți să stai ca un ciot înfipt în pământ, spunând că asta ești tu. Că nu poți fi altfel. Că soarele nu există, că ploile nu te hrănesc, că oamenii trec degeaba pe lângă tine, că ceilalți frați copaci te-au lăsat în urmă, că ei cresc și se hrănesc și sunt acolo, dar nu îi simți.

Nu îl simți pe un altul când nu te simți pe tine.
Nu poți să atingi un altul cu un membru paralizat.

Și totuși nu ești mort. Mai ai și părți vii. Poate nu ai frunze, poate rădăcinile sunt stricate. Dar există. Sunt amorțite, dar supraviețuiesc. O privire spre soare, spre apă, spre ne-singurătate ar putea să hrănească, să dezghețe... Doar o privire.

O privire. O acceptare. O recunoștință.

Un gând că nu ești degeaba. Un gând că dacă ești, înseamnă că trebuie să fii. Că poți să iei. Și ai voie să iei... o rază de soare, o gură de apă, un pic de iubire și poate o atingere.

O secundă... cât o viață. 

joi, 6 iunie 2019

De ce n-aș pune mâna pe mine?


Și mi-am lăsat teama să-mi depășească pământurile, să-mi usuce florile pe care le-am crescut cu grijă din semințe otrăvite, să-mi sece fântânile de unde îmi beau apa, când în juru-mi nu sunt ape, decât ploi.

A ajuns la prăpastie. Și am avut de ales: să o las să se scurgă în negru odată cu mințile mele, ori să o trag înapoi. Și am stat cu ea. Am lăsat-o să mă privească. Am crezut că o să mă mănânce, că o să sară pe mine și o să mă sufoce, că o să doară din nou. Cât să mai doară când în lumea mea totul amorțise, fără viață?

Am stat, am stat cu privirea în pământul scorțos, crăpat și nemișcat, așteptând să mă îngenuncheze. Adia un vânt prăfos, înecăcios. Aș fi urlat la ea să mă omoare odată, să nu mai simt nimic din tot ce nu se simte, să mă salveze prin moarte din viața fără de viață. Am ridicat ușor capul și în loc de monstrul ce mă așteptam să fie... eram eu.

M-am ridicat să mă privesc în ochi, din ochii mei. Între cei patru ochi se crease o oglindă infinită. Iar între spațiile dintre oglinzi... era durere. Am pus mâna pe mine, am atins oglinzile și durerile, temerile și disperările. Și nu ardeau. Dar se simțeau calde, căci erau din mine, erau ale mele.

Toate pământurile mele se uscaseră căci eu îmi rupsesem rădăcinile din teama de durere. Căci frica vine din durere. Dezrădăcinările vin din frica de durere. Și așa se moare fără să mori... Așa se trăiește o viață fără de viață. Așa se trăiește... fără tine. Din teama de tine. Din teama de propria durere. Din teama de ceva ce se află în tine. Lumea devine un loc pustiu când nu te privești direct în față.

Oglindirea e izbitoare, dar nicio realitate alternativă nu doare mai tare ca atunci când singur îți iei pământul de sub picioare, îți tai aripile și creanga pe care stai, îți rupi rădăcinile dintr-un pământ neprimitor si rece.

Monștrii din oameni sunt monștrii din noi. Pe care nu avem curajul să-i privim în față. Să-i privim până se demască și ne șoptesc cald că de fapt ăștia suntem noi. Că oriunde te uiți, ești tu. Și că de fapt nu e un monstru pe nicăieri. E doar o durere la care am devenit surzi și orbi. Prin care am mers crezând că asta e lumea, când de fapt e lumea din noi.

De ce n-aș pune mâna pe mine?

duminică, 3 martie 2019

Garoafa


După toate garoafele înnegrite, colorate și recolorate, tu ai devenit singura mea garoafă. Și te-am lăsat să te vestejești, te-am lăsat să înflorești, te-am lăsat să te închizi, dar nu am vrut niciodată să te rup din pământul tău. Ți-am lăsat pământul, oricum ar fi fost, să fie uscat, reavăn sau nisipos. Am încercat să te ud, am vrut să smulg buruienile, cu grijă, să nu te smulg pe tine.

Am căutat să te întâlnesc în grădina ta.

Mi-am urmat cuminte inima
Pe drumul care duce în grădina ta... 

Și te-am privit... din spatele sticlei mele prăfuite, noroioase de atâtea ploi. Câteodată am șters-o... special să te văd mai bine. Să te privesc cum exiști doar în grădina ta. Așa te-am iubit, fără să te smulg. Am vrut să îți las rădăcinile.

Și aici te iubesc mai mult... din casa mea. Te iubesc din spatele sticlei, te iubesc de la distanță, te iubesc pentru că ești și pentru că ai devenit singura garoafă din grădina mea.

Dar grădinile noastre nu se întâlnesc, iar furtunile au închis ferestrele casei mele.

Și am ales să te iubesc...

doar cu gândul că o floare trăiește mai bine în pământul ei

doar cu gândul că te-am mângâiat, fără să te rup

doar cu gândul că acum ești o culoare, un miros, o textură

doar cu gândul, trăind cu iluzia celei mai frumoase garoafe care-mi colorează grădina cu pământ fertil și fără alte flori.



luni, 18 februarie 2019

eu a ta și ea a mea


Eram mereu cu un spațiu gol între noi, prin care auzeam vântul șuierând, spunând incert că nici el nu știe cum va fi. Că important ar fi să îl lăsăm să fie, să trăim cu el între noi, fără să ne pregătim. Și parcă l-am lăsat din când în când și îl simțeam cum ne lua din spate și ne apropia. Tot el, cel ce era distanța.

Dar
dinspre tine am simțit un viscol, pe care nu l-am văzut venind. A aruncat cu crengi, trandifiri morți și spinii lor vii. Toate s-au înfipt în mine și m-am inflamat. Am încercat să le scot cu grijă, așa cum numai eu știu să mă port cu mine, fiindcă tu n-ai știut nicicând.

Și te vedeam plângând printre furtuni, nesigur de cine ești și ce faci. Conștient doar de ce-mi faci. Și mă făceam mică, mică de tot, pierzându-mă în încercarea de a mă vedea și de a te vedea.

Aveam carnea fragedă brăzdată de spini veninoși, lovită de crengi, uscată de furtună. Încercam să mă vindec și să te văd și pe tine, să fiu acolo în timp ce scoți din carnea ta tot ce doare, fiindcă tu erai mai mort decât mine. Vedeai cu ochii minții ce îți faci, dar nu simțeai. Ar fi durut prea tare.

Era furtună între noi și noi eram într-o altă furtună mai mare.

Deși spuneai mereu că furtuna e furia ta, ea era între noi
iar noi rămâneam mereu
un pic mai despărțiți
un pic mai răniți.

Fiindcă nu era furie,
ci durere.

O durere grea, neconsumată. Durerea ta care a devenit prin vântul de la început
durerea mea.

miercuri, 7 noiembrie 2018

Împreună



Te văd pe dinăuntru fără să te deschizi, te văd și cuprind cu mintea mea tot ce tu nu cuprinzi în viața ta. Și te strâng în capul meu ca pe un mănunchi de frunze vii și moarte, luându-te cu totul, ca pe un copac care moare și învie constant. Îți pun rădăcinile în sufletul meu și pe acolo crești. Toată creșterea ta doare până îmi ajunge în creier, căci abia acolo o înțeleg. Până atunci îți simt ramurile cum cresc și mă înțeapă, sângerez și te las să te hrănești cu sângele meu, să crești destul cât să-mi ajungi din nou în creier. Să te gândesc.

Și te învăț... în fiecare zi.
În fiecare zi îți cad și cresc alte ramuri. Și cele care cad se izbesc agresiv de mine, mă cutremur și cad în mine, cu tot cu tine, în mine, cu tot cu crengi, în mine, cu tot cu frunzele tale, în mine, cu tot cu florile mele, în mine.

Și cad... și eu în tine. Când tot ce doare din afară ma izbește pe mine de mine în pereții din mine. Și ești acolo, să mă ții în palme, să mă zvârcolesc pe tine, până mă regăsesc, prin mirosul de tine.

Cădem amândoi, în mine, în tine, în noi. Creștem, cădem, ni se rup ramuri, se ofilesc flori, cad frunze, cresc altele, diferite și parcă cum n-au mai fost până acum.

E furtună și vuiet și totuși ceva e liniștitor.

Liniștea suntem noi... când suntem împreună.

sâmbătă, 6 octombrie 2018

nestinși până la nori

Străzile se contorsionau sub picioarele mele și fiecare clădire se unduia după vânt. Nu știam unde-mi plecase fericirea. Eram eu, atât de rănită de aerul din jurul meu. Nimic nu se simțea la locul lui și parcă tot orașul îmi era străin. Simțeam că plutesc și că nimic nu are sens. Din adâncuri mi-am zis că  tu nu erai acasă. Orașul nu mai era acasă fără tine. Mă simțeam a nimănui. Cu tine cel din mine m-am mirat și întrebat de unde atâta tristețe?


Din dorul ăsta nestins care schimbă totul în mine și-n orașul ăsta atât de aprins...


Și m-am lăsat să simt toată iubirea și să admit că atunci când nu ești aici, parcă totul moare din ce în ce mai mult. Ceva din mine se ofilește plângând lăuntric. Fiindcă ne-am sădit unul în celălalt profund, lăsând cu teamă să crească rădăcini lungi și groase, pe care simt eu că n-aș putea să le mai tai vreodată. Că dacă aș vrea să plec, nu aș putea să tai decât tulpina, iar rădăcinile ar rămâne mereu vii, supurând amar a dorință și dor.

Și nu vreau să plec. Eu vreau să ne cățărăm pe munții din noi, eu pe ai tăi și tu pe ai mei, să îi cucerim cu iubire, să învățăm să ne îngrijim mai bine rădăcinile noastre, tulpinile noastre, să creștem frunze și flori prin noi, în noi, până la nori...

luni, 1 octombrie 2018

Prea...

Fiecare gând aș fi vrut să dispară odată cu suflul scrumului murdar care parcă ar fi venit din suflet. Dar nu se contopeau. Gândurile mi se așezau pe bucățile de scrum, iar când le suflam, parcă săreau ca arse, numai să nu zboare. Stăteau încăpățante în capul meu prea greu acum, prea nepăsător de mine. Aș fi vrut ca mintea să mi se spargă în bucăți mici, ca scrumul. Dar deja se transformase în pulbere. Era praf și pulbere în culcușul de sub craniul meu prea greu acum.

Bucățile de scrum zburaseră spre frunzele înalte ca un puhoi de stele. Numai eu stăteam nemișcată visând la Wilde sau Plath. Cine aș fi fost eu în prietenie cu unul din ei? Cine aș fi fost eu trăind în alte timpuri, pe altă planetă, în altă viață... sau poate moarte.

Cine sunt eu în moarte?

Un gând, o emoție, un conflict între ele. Mă pierd în acest război, de parcă aș fi pușca unui soldat. De parcă cineva m-ar lua și ar împușca cu mine fiecare particulă din lumea aceasta, când eu mă simt ca o pulbere ușoară de exploziv. Ușoară mereu, grea în capul meu.

În capul meu prea greu acum...

Prea pulbere, prea risipită, prea ușoară, prea grea, prea cu emoții, prea moartă, prea vie, întotdeauna prea...

marți, 3 iulie 2018

Fără de mare, fără de soare



Îmi apuc gândurile cu mâna, sperând ca atingerea mea le va da o forma. Vreau sa-mi sculptez lumea din minte cu propriile-mi degete, sa-mi simt pielea în mine, nu doar în afara mea. Să simt cum eu mă conturez pe mine însami în interior, din exterior și prin sinele-mi prea închis acum. Să mă simt pe mine în mine.

Culorile mele se varsă prea mult în mine și prea puțin în alții, ca un soare care nu stă deasupra niciunei mări. Îmi iau și-mi dau lumină, ca o lună care n-are nevoie de soare. Nici cerul n-o atinge și nici stelele nu-i mai șoptesc, căci s-a racit.

Acest soare fără de mare și această lună fără de soare s-au topit în mine și nu s-au amestecat. Stau la poli opuși, așteptându-mi mâna care să-i apuce cu blândețe, ca pe niște gânduri răzlețe.

Se privesc și se rănesc, rătăcindu-mă pe mine de mine,

în mine.

marți, 26 iunie 2018

with you

Eram toata o stare in care incercam sa absorb tot mai mult din jurul meu. Dar nu era nimic in afara mea. Respiram un aer al nimanui si ma simteam a nimanui. Cei trei oameni stateau in apropiere si totusi la distanta, in spatele unei sticle. Nici acum nu stiu daca sticla aceea era a cutiei mele sau ei trei erau inchisi intr-o cutie a lor. Si ce importanta are a cui era? Caci de fiecare data cand atingeam sticla cu degetele, era rece si straina. Numai eu ardeam continuu pe interior, in speranta ca o sa simt si altceva in afara de aerul neobisnuit din jurul meu. 

Ma miscam lent si rapid prin aerul acela, ca o fantoma. Nu aveam directie, pentru ca nu era nimeni acolo sa ma ghideze, nu era niciun reper. Nu era nicio casa. Eram doar eu. Ascunsa, dornica sa fiu vazuta, infricosata de momentul in care voi fi observata. Daca m-ar fi observat cineva, ar fi vazut durerea. 

Tot ce lasam sa se vada era veselia, zburdalnicia si rasetul copilaresc. Si totusi mi-as fi dorit atat de mult sa fi fost cineva acolo atunci cand ma ascundeam in umbre si imi doream sa mor, asa cum am fost planuita, sa mor fara sa traiesc. Dar nu-mi permiteam sa las pe nimeni inauntru, era destul negru pentru mine. Sa nu-mi atinga nimeni intunericul... sa nu cunoasca nimeni paradoxul.

Si m-am vindecat de singuratate, in cele din urma. De singuratatea aceea crunta, prea reala. Cand o simt acum, e usoara, pentru ca eu sunt bine cu mine. Si totusi... in mine se reintorc aceleasi tendinte de insingurare, de ascuns in umbre si lupt cu mine insami, spre a ma lasa vazuta, spre a-mi lasa durerea vazuta de cei care merita. 

luni, 14 mai 2018

Lună defectă


Nu ai știut să palpezi cu sufletul ce era în jurul tău. Mă priveai cu ochii goi, tu însuți golit de propria-ți ființă. Și eu trăiam. Mă aruncam zilnic în lume, cu inima înainte, cu gândurile ascunse într-o cută a bluzei, într-un zâmbet oferit unui străin, într-o privire galeșă și disperată. Simțeam și vedeam tot ce era în ceilalți, iar tu nu te simțeai nici măcar pe tine.

Nu știu unde am trăit și cum lumile noastre s-au întâlnit în atât de multe puncte, cum apele sufletelor noastre s-au amestecat, și-au vărsat culorile și s-au contopit, cum soarele tău mi-a sărutat luna și lacrimile norilor mei ți-au plouat pământul atât de secat... când eu eram atât de ploioasă și tu atât de arid.

E noapte și mă simt timidă. Mă întreb de ce sufletul meu se aruncă așa înainte în celelalte suflete, veșnic însetat de intensitate, intimitate, iluzii. Toți ceilalți își deschid cerul înaintea mea, căci par o stea aterizată pe pământ și mă vor acolo, să luminez.

Mă cheamă, mă duc, mă trimit înapoi.
Mă vor, îi vreau, mă trimit înapoi.
Luminez ca o lună și e prea mult... așa că mă trimit înapoi.

Și cad continuu pe pământ, mă prăfuiesc, mă deghizez în stea și zac. Îmi curăț mizeria cu lacrimi, îmi ling rănile, încercând să-mi construiesc propriul cer pe care să luminez ca o lună curată. O lună bună. Căci cerurile lor nu m-au primit în ele, cerurile lor își vor întunericul, cerurile lor sunt prea îndurerate pentru o lună luminoasă și defectă.

Mă urc în cerul meu tânăr... și îi trimit pe toți
înapoi.