luni, 14 mai 2018

Lună defectă


Nu ai știut să palpezi cu sufletul ce era în jurul tău. Mă priveai cu ochii goi, tu însuți golit de propria-ți ființă. Și eu trăiam. Mă aruncam zilnic în lume, cu inima înainte, cu gândurile ascunse într-o cută a bluzei, într-un zâmbet oferit unui străin, într-o privire galeșă și disperată. Simțeam și vedeam tot ce era în ceilalți, iar tu nu te simțeai nici măcar pe tine.

Nu știu unde am trăit și cum lumile noastre s-au întâlnit în atât de multe puncte, cum apele sufletelor noastre s-au amestecat, și-au vărsat culorile și s-au contopit, cum soarele tău mi-a sărutat luna și lacrimile norilor mei ți-au plouat pământul atât de secat... când eu eram atât de ploioasă și tu atât de arid.

E noapte și mă simt timidă. Mă întreb de ce sufletul meu se aruncă așa înainte în celelalte suflete, veșnic însetat de intensitate, intimitate, iluzii. Toți ceilalți își deschid cerul înaintea mea, căci par o stea aterizată pe pământ și mă vor acolo, să luminez.

Mă cheamă, mă duc, mă trimit înapoi.
Mă vor, îi vreau, mă trimit înapoi.
Luminez ca o lună și e prea mult... așa că mă trimit înapoi.

Și cad continuu pe pământ, mă prăfuiesc, mă deghizez în stea și zac. Îmi curăț mizeria cu lacrimi, îmi ling rănile, încercând să-mi construiesc propriul cer pe care să luminez ca o lună curată. O lună bună. Căci cerurile lor nu m-au primit în ele, cerurile lor își vor întunericul, cerurile lor sunt prea îndurerate pentru o lună luminoasă și defectă.

Mă urc în cerul meu tânăr... și îi trimit pe toți
înapoi.


duminică, 28 ianuarie 2018

Doi copii


Astăzi e cea mai palidă zi, parcă cea mai curată și mai plină de durere. Un fel de mașină a timpului, în care ziua de azi a pus cele mai frumoase și mai uimitoare amintiri. O zi în care am simțit cât de vii sunt toate momentele care nu se mai întorc. Și cât de ciudat poate fi, cum ceva atât de îndepărtat în timp, care parcă nici nu a existat vreodată, e atât de aproape de sufletul meu, cât de viu se poate simți în culori, miros și atmosferă.

Cum fiecare adiere de vânt și toate umbrele sunt la fel ca acum zece ani, cum natura cea neschimbată îmi amintește cum sunt, nostalgică și jucăușă, romantică și vie, niciodată ne-vie. Cum am ales eu să schimb tot ce e în jurul meu, ca să pot fi în continuare la fel, să mă manifest la fel, să fac totul din jur să nu mă vrea pentru zgomotul meu, să vreau să tac ca să stârnesc dor de zgomot. Și cum vremea de azi a putut să îmi arate asta, cum am putut eu să mă uit spre lucrul acesta, spre cine sunt de când m-am născut și cine trag să fiu, cum trag eu să schimb tot, doar ca să fiu la fel, să nu mă înșel pe mine și să nu mă trădez pe mine.

Nu mă trădez pe mine prin nimic din ce am de când m-am născut. O fac doar atunci când aleg să mă mint, doar atunci când uit cine sunt, când totul e departe și mă înstrăinez de mine. Mă trădez atunci când nu fac ce făcea copilul fericit, când nu las viața mea să meargă singură, când trag să schimb primul copil și să rămână neschimbat cel nefericit.

Să nu mă trădez înseamnă să fiu bine.

Să fiu bine înseamnă să nu mă trădez. 

miercuri, 15 noiembrie 2017

Sub cerul negru, ca un cărbune


Cuvintele îmi trag sufletul spre sine, mai aproape de adevăr, mai departe de iluzii. Mai întâi crapă gheața, după care se topește. Și curge. Curge ca o ploaie deasă din greul norilor, izbindu-se aprig de asfaltul murdar. Gândurile-mi tremură precum frunzele pătate de toamnă. Și așa se așează  în golul meu imaginea cu mine sub apă. Durerea iese din mine ca o cerneală densă, și părul mi se ondulează în valuri, prin valurile apei. Numai cerul care parcă s-a lipit de apă, e static și negru, ca un cărbune.

Nemișcat, precum cerul, mă privești din trufia ta. Crengile îți tremură în spate, goale, nebune, înțepând frigul nopții. Cu ochii larg deschiși, aș crede că mă aștepți, să ies din apă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă apa lasă urme, iar cerneala pătează.

Am crăpat și m-am topit, m-am ondulat cu totul în valurile apei, nu mă mai pot întoarce sub crengile ușoare și subțiri. Acolo am stat în triumful tău, în înfrângerea mea. Tremurul meu de frunză bolnavă mă aruncă în apă pentru a mă spăla de ceea ce nu înțeleg, ceea ce inima mea nu poate cuprinde.
În golul meu se așează un suflet, din nou.  



joi, 9 noiembrie 2017

Înapoi, la mine


Ai crescut în mine, prin mine, ca un fruct într-o floare. Câteodată floarea se micșorează, moare, pentru ca fructul să crească. Alteori, mor împreună. 

Eu pot să văd în tine, să îți văd adevărul, să îți pun întrebările, să îți găsesc răspunsurile, să te simt cum nu te simți nici tu. Te găsesc pe tine în tine, în mine, în lume, dar tu nu te vezi niciunde. Te găsesc chiar și când nu mă găsesc pe mine. Ești în mine, în casă, afară, în ploaie, în ordine, în dezordine.

Te văd și îți văd ceața, aș putea să te eliberez, dar nu pot. Nici eu nu m-am eliberat de tot.

Cândva trăiam fără suflet. Acum trăiesc cu două suflete în mine. Trăiesc prin două suflete. Simt pentru doi. Ți-aș da sufletul înapoi, dacă aș ști că poți să simți prin el, în felul tău, dar să știu că îl umpli cu emoții. Ți-aș da orice vrei de la mine, dar tu nu știi să primești.

Eu nu te pot defini. Sunt doar o flacără de lângă tine, care își aruncă scânteiele în tine, întorcându-se aproape stinse, înapoi, în mine.Totul se întoarce la mine, fără amprentă, fără știre, fără răspuns, fără direcție.

Atingerea mea se întoarce spre mine, mirosul meu rămâne în mine, iubirea mea se întoarce în sufletele mele, așa cum am oferit-o: plină, în explozii, tristă și nestinsă. 

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Fără corset


Cu corsetul pus și genunchii calzi aștept un gând de departe să spele un alt gând de aproape. Toate frânturile de idei cerebrale și sufletești vin de departe, din adâncuri, ca scocile din mare. Fiecare parte din scoică a fost cândva murdărită și spălată de mare, ca de o mamă.
Lumina cade difuz peste florile de toamnă. Sunt bogate, cumva crețe. Bătute, cum se spune. Petalele lor s-au așezat ca într-un corset. Formează un bulgăre perfect, un bulgăre ca de emoții, când fiecare plâns și fiecare râs țin între ele un miez de alte emoții, pentru a nu se pierde unul de celălalt.
Încerc să sparg corsetele de pe sufletul meu. El nu e obligat să ia nicio formă. Sufletul are voie să fie, doar să fie, atât, fără nicio continuare. Corsetul creează o formă, e un reper, dar nu e forma finită. Cine a inventat cuvântul acesta a facut-o pentru a ne învăța ce să spargem.
Eu sunt. Atât. Nu sunt un cerc într-un corset, mintea mea nu strânge praf într-o formă dată de un gând de departe. Eu stau în cine sunt eu de aproape, cât mai aproape de mine însămi, cât mai unită cu mine însămi, lipită de mine însămi... până la contopire.
Contopirea nu se întămplă într-un corset, ci există în mine, într-un infinit fără corset.

miercuri, 27 septembrie 2017

Artă





Era ca o ceață ce apăsa pe plinul nopții, pe frigul liniștitor, amorțitor, liber al întunericului. O ceață neînțeleasă, fugară. Prinsă în desprinsul meu, simțeam cum ceața s-a ridicat odată ce am îndrăznit să ridic ochii spre ea. Era nefirească. Am chemat-o în mine, să simt cum îmi linge rănile, în locul meu. Dacă nu am avut eu curaj să mă uit spre rănile mele, atunci să o facă altcineva. Nefirescul ceții era aici pentru a-mi spune să mă uit la mine și să îmi îmbrățișez curajul.

Atunci am simțit cu adevărat cum rănile sângerau, când am scos răul ca pe o căpușă prinsă cu încăpățânare, cu dinții ascuțiți în carnea groasă a câinelui. Au rămas rănile.

Așa am scris rândurile, cu rănile supurând, arzând, dornice de vindecare. Cu febră, cu dorință și foc. Cu liniște, cu eliberare și prinzându-mă de mine. 

M-am prins de ființa mea ca de nimeni altcineva, mi-am lins rănile cu artă, cu rânduri scrise rapid. Pereții m-au privit, florile m-au mirosit și aerul m-a respirat, simțindu-mă pretutindeni, plină de mine, aparținându-mi mie, iubindu-mă pe mine, umplându-mă de mine. Cerul albastru al ochilor s-a scăldat în oceanul din mine,


m-am vindecat cu artă. 

vineri, 1 septembrie 2017

Întâi


Când am deschis ochii, afară era septembrie. O fărâmă de lumină rece pătrundea pe ochiul spart de geam, ajungând în ochiul meu albastru, ca o scânteie. Următoarea secundă m-a apăsat greu pe toată ființa, mă emoționasem. Era primul moment în care realizam că a venit toamna. Deși la fereastra mea frunzele cădeau, eu mă simțeam grea de emoții precum un copac cu coroana bogată. Crengile mele atârnau grele de nostalgie și fericire.

Nu știam cum să primesc vestea atât de dimineață. Am ridicat capul de pe pernă și, rătăcit prin pătura maronie, pisoiul, și el îmbrăcat cu blănița de toamnă, mi-a zâmbit.

Am mers împreună la fereastră și am respirat preț de câteva minute lumina rece și aerul răcoros de toamnă, celebrând venirea ei de doamnă!

luni, 19 iunie 2017

Seara


Nu am curaj să recunosc umbra din mine.

O vad, o simt, sunt pe drumul cel bun...

Și totuși... de fiecare dată când mai fac un pas spre mine, ceva mă înțeapă, ceva mă rupe și mă trimite în trecut. Mă acoperă cu trecut și nu mai vad că sunt aici, cu tine, în orașul acesta, în vara anului acesta. Ochii mei sunt acoperiți de trecut, de ceva trist, pe care nu pot să îl descriu. Cum să îl descriu când eu nu mă pot uita spre el? Cum să descriu ceva atat de încețoșat, atât de greu de verbalizat, dar care mă răscolește precum furtunile de vară învolburează marea și o răcesc.

M-am răcit subit, ca marea...

Corpul meu s-a dezgolit, inima mea s-a dezbrăcat, mintea-mi aprinde artificii și simt că îmi este greu să mă uit în interior, să știu ce fac și ce se întâmplă cu mine. Parcă aș vrea să nu mai știu, să mă las purtată de un somn lin, ca o sticlă pe ape. 

... și ceva mă duce mai adânc, în trecut.

Sunt o oglindă a propriei vieți pe care am trăit-o așa cum am știut... singură.

Da, umbra din mine e ca o singurătate.

joi, 18 mai 2017

Androgin


Am deschis ochii în noapte. Era întuneric. Doar felinarul palid mai lumina, iar ochii mei sticleau de atâta oranj. Te-am privit și am simțit cum tu nu ești parte din mine. Am simțit cum ființa care eram împreună se împărțea în doi. 


Eram noi, dar diferiți
Eram doi, din alte lumi. 


Cât am putut să hrănesc o fantasmă, un androgin ce avea să mă țină pe loc. Cât am sperat la acest androgin care să îmi acopere fricile, să îmi țină sufletul prins, aprins, între brațele sale...

Un vuiet se aude din întunericul meu... 


Și tu... parcă te-ai desprins ca un gol dintr-un necunoscut pe care nu aș ști să îl descriu. Îmi ești atât de cunoscut și de străin. Nu știu ce ești. Nu știu cine e acest androgin pe care l-am creat cu mâinile mele, cu sufletul meu prea hăituit de atâta teamă, atâta nevoie ce mi s-a concretizat pe piele. 

Mă cutremur când îmi amintesc cât de pierdută am fost, încât am crezut că mă poate vindeca altcineva, în afară de mine.

Numai eu știu să pun sare pe rănile mele, să le las să sângereze, să le ling și să ascult cum se prinde pielea la loc. 

Numai eu o să știu cum să îmi port cicatricile, cum să învăț să îmi amintesc că

eu sunt a mea,
eu rămân a mea. 

vineri, 12 mai 2017

Fântâna


Eram ca un timp ce fuge neîntrerupt, zăpăcit, dar cu direcție. De data aceasta știam unde fug, de cine fug, spre cine și ce mă îndrept. Lăsam în urma mea un trecut pe care nu am reușit să îl plâng destul, un trecut pe care l-am gândit, l-am întors în mintea mea pe toate fețele sale, dar am uitat să îl trec prin suflet.

Când mi-am dat seama că am uitat să îmi spăl trecutul prin suflet am realizat că eu am uitat de sufletul meu. E greu să trăiești fără suflet. E ca și cum ai trăi fără tine. E ca și cum te zbați într-o fântână umplută cu apa celorlalți, dar lipsită de tine. Cum poți să trăiești viața altcuiva, dar să nu ai propria ta viață? Cum e posibil?

M-am speriat de sufletul meu, m-am speriat de prea multe emoții, de zgomotul lăuntric și de ființa mea. Am decis fără să știu să o las ascunsă, închisă, legată, blocată. E ca și când ascunzi o bestie într-o închisoare întunecată. Crezi că ai scăpat de ea, dar ea există, e legată și mârâie, vrea afară. Așa am vrut și eu afară, am vrut să ies din mine. Am vrut să umplu fântâna cu propria mea apă, cu lacrimile mele, să mă înalț odată cu ele, să ies la suprafață prin ele.

Și asta fac acum. Înot printre lacrimile mele fiindcă ele mă țin la suprafață, mă învață să înot, să fiu eu și să nu mai uit de mine,

să nu mai uit de mine...