luni, 19 iunie 2017

Seara


Nu am curaj să recunosc umbra din mine.

O vad, o simt, sunt pe drumul cel bun...

Și totuși... de fiecare dată când mai fac un pas spre mine, ceva mă înțeapă, ceva mă rupe și mă trimite în trecut. Mă acoperă cu trecut și nu mai vad că sunt aici, cu tine, în orașul acesta, în vara anului acesta. Ochii mei sunt acoperiți de trecut, de ceva trist, pe care nu pot să îl descriu. Cum să îl descriu când eu nu mă pot uita spre el? Cum să descriu ceva atat de încețoșat, atât de greu de verbalizat, dar care mă răscolește precum furtunile de vară învolburează marea și o răcesc.

M-am răcit subit, ca marea...

Corpul meu s-a dezgolit, inima mea s-a dezbrăcat, mintea-mi aprinde artificii și simt că îmi este greu să mă uit în interior, să știu ce fac și ce se întâmplă cu mine. Parcă aș vrea să nu mai știu, să mă las purtată de un somn lin, ca o sticlă pe ape. 

... și ceva mă duce mai adânc, în trecut.

Sunt o oglindă a propriei vieți pe care am trăit-o așa cum am știut... singură.

Da, umbra din mine e ca o singurătate.

joi, 18 mai 2017

Androgin


Am deschis ochii în noapte. Era întuneric. Doar felinarul palid mai lumina, iar ochii mei sticleau de atâta oranj. Te-am privit și am simțit cum tu nu ești parte din mine. Am simțit cum ființa care eram împreună se împărțea în doi. 


Eram noi, dar diferiți
Eram doi, din alte lumi. 


Cât am putut să hrănesc o fantasmă, un androgin ce avea să mă țină pe loc. Cât am sperat la acest androgin care să îmi acopere fricile, să îmi țină sufletul prins, aprins, între brațele sale...

Un vuiet se aude din întunericul meu... 


Și tu... parcă te-ai desprins ca un gol dintr-un necunoscut pe care nu aș ști să îl descriu. Îmi ești atât de cunoscut și de străin. Nu știu ce ești. Nu știu cine e acest androgin pe care l-am creat cu mâinile mele, cu sufletul meu prea hăituit de atâta teamă, atâta nevoie ce mi s-a concretizat pe piele. 

Mă cutremur când îmi amintesc cât de pierdută am fost, încât am crezut că mă poate vindeca altcineva, în afară de mine.

Numai eu știu să pun sare pe rănile mele, să le las să sângereze, să le ling și să ascult cum se prinde pielea la loc. 

Numai eu o să știu cum să îmi port cicatricile, cum să învăț să îmi amintesc că

eu sunt a mea,
eu rămân a mea. 

vineri, 12 mai 2017

Fântâna


Eram ca un timp ce fuge neîntrerupt, zăpăcit, dar cu direcție. De data aceasta știam unde fug, de cine fug, spre cine și ce mă îndrept. Lăsam în urma mea un trecut pe care nu am reușit să îl plâng destul, un trecut pe care l-am gândit, l-am întors în mintea mea pe toate fețele sale, dar am uitat să îl trec prin suflet.

Când mi-am dat seama că am uitat să îmi spăl trecutul prin suflet am realizat că eu am uitat de sufletul meu. E greu să trăiești fără suflet. E ca și cum ai trăi fără tine. E ca și cum te zbați într-o fântână umplută cu apa celorlalți, dar lipsită de tine. Cum poți să trăiești viața altcuiva, dar să nu ai propria ta viață? Cum e posibil?

M-am speriat de sufletul meu, m-am speriat de prea multe emoții, de zgomotul lăuntric și de ființa mea. Am decis fără să știu să o las ascunsă, închisă, legată, blocată. E ca și când ascunzi o bestie într-o închisoare întunecată. Crezi că ai scăpat de ea, dar ea există, e legată și mârâie, vrea afară. Așa am vrut și eu afară, am vrut să ies din mine. Am vrut să umplu fântâna cu propria mea apă, cu lacrimile mele, să mă înalț odată cu ele, să ies la suprafață prin ele.

Și asta fac acum. Înot printre lacrimile mele fiindcă ele mă țin la suprafață, mă învață să înot, să fiu eu și să nu mai uit de mine,

să nu mai uit de mine...

miercuri, 19 aprilie 2017

Eu, mai aprilie

Am rămas plină de întrebări în urma ta. S-au agăţat curajos de sufletul meu prins în filme înscenate de mintea mea prea fugară.

Când dau voie zgomotoasei din mine să iasă la propria-mi suprafaţă apari ca o fantomă ce am iubit-o, neştiind că m-am prins în mrejele celui pe care am crezut că îl voi uita. Cel care avea să reapară primăvară de primăvară, ca un vânt puternic, de toamnă. Cel pe care îl regăsesc în lunile de vară, când rotunjimea lunii se arată pe un cer prea puţin înstelat, parcă prea întunecat.

Şopteşti ireal, apari în ploile uşoare, întunecate, de aprilie. Pe sticla murdară a trenului te scurgi odată cu apa prea curată a unei zile friguroase de... aprilie.

Apari pregătitor în aprilie, mă arunci in zilele de mai, prea călduroase, prea dureroase. Mă catapultezi în aceste amintiri pe care le cunosc atât de bine, dar care până acum se aflau într-o altă eu.


Această eu căreia i-am dus dorul. Această eu pe care acum o regăsesc, mai puternică, mai ploioasă, mai însorită... ca un aprilie adevărat.

joi, 5 ianuarie 2017

Teama de a fi


Și n-aș mai avea sens.

Unde s-ar ascunde sensul meu, daca tu nu ai mai fi? Eu ce aș face cu tot timpul acesta care mi se dă, neobișnuit de mult pentru toate sufletele ce ma înconjoară?

Eu am ajuns să fiu prea mult pentru mine. Mi-e teamă de fiecare expozie de emoții ce are loc în sufletul meu, atât de des. Eu cum aș încăpea în această lume dacă nu ai fi tu să educi ființa din mine, formată complet din emoție? Pe mine nu m-ar primi nimeni în lumea aceasta dacă aș fi eu, așa cum simt să fiu. Aș deveni tot timpul prea... prea... prea... mult.

Decid în fiecare zi să temperez, dar când întunericul se lasă peste această lume puțină, îmi dau seama că nu am fost eu. Că nu pot fi eu când această lume mă respinge dacă sunt eu. Și regret mereu când nu sunt eu.

Regret că nu pot fi eu,
de teama de a fi.

duminică, 11 septembrie 2016

Zăceam în fața celui ce a trecut



În vorbele mele s-a ascuns soarele de astăzi... L-am văzut intrând în nori ca pe un vechi prieten pe care îl pierzi printre amintiri, dar pe care îl vei cunoaște mereu la fel de bine, la fel ca la ultima întâlnire. Era la fel de puternic ca în mijlocul verii, când rândunelele își pictează zborul asupra lui, ca un stol de pictori călători. 

Doar că... azi a fost septembrie. Iar apusul a adus cu sine un roșu profiriu și stins, o cascadă de purpuriu dureros și o liniște absurdă și totală, liniștea întreruptă de triluri a naturii. Triluri grele, de păsări obosite de zbor, triluri de toamnă. Un fum pur se ridica printre acestea, lăsând în urma lui un nou drum pentru întunericul ce avea să vină și în tot acest timp, soarele se pregătea să plece, căzând.

Cădea spre ochii altor curioși ce așteaptă acest apus de toamnă, pleca spre alte țări, în altă natură și în altă veșnicie, lăsându-mă pe mine fără rost. Zăceam în fața apei nesfărșite, acum lipsite de strălucire și culoare, inundată într-un gri greu, un gri molcom și mort. Zăceam grea ca și griul, grea de emoție, mai vie ca niciodată, colorată eu acum de ceea ce avea sa fie 

un apus de toamnă ce a trecut. 

duminică, 21 august 2016

Garoafele


Un cer brun s-a năpustit asupra minții mele, ca un soare aprins ce ține în palmele sale un întreg câmp verde, vara. Așa am descoperit o nouă culoare, ceva ce se află între negru și alb, ceva ce va sufla departe narcisa de altă dată și va aduce în viața mea o nouă garoafă, îmbrățișată de celelalte flori pe care le-am învățat.

Acuma lumina din palmele mele vindecă și crește în mine și mai multe garoafe ce prind culori diferite. Căci eu am avut în mine, la naștere, un pui de garoafă neagră ce se simțea de departe. Un iz străin, timid și rău din nedorință. Am răspândit o notă nervoasă, grea, zăpăcită ce a uitat cu timpul ce înseamnă delicatețea, iar norii din jurul meu așa m-au învățat și m-au știut.

Uitasem de garoafa din sufletul meu... 

Dar acum... lumina creează și crește lăuntric o tufă imensă de garoafe colorate ce încep ușor, ușor a-i oferi și garoafei negre acum crescută câte o notă calmă, ușoară și cuminte.

Iar eu, în mine

cresc

garoafe colorate.

Cresc.

joi, 4 august 2016

Spre el


Soarele lenevește greu sub nori, abia apune, abia se lasă sub copaci. Îl urmăresc și încerc să mă joc, dar merge agale în pământ. Mă uit cu sufletul spre el și încerc să mă arunc toată, cu tot trupul, cu toată suflarea, printr-o săritură. E aproape. Îmi dă senzația că dacă aș face un pas în aer, de pe un nor albicios, el m-ar prinde cu o creangă de copac și m-ar înghiți ca pe o sămânță de mac. M-aș topi și m-aș amesteca cu trupul prea fierbinte al soarelui.

Dar aici e întuneric, e ca și cum n-ar fi soare, e ca și cum sticla aceasta se răcește din cauza mea, se răcește de la mine, din ochii mei ca planeta. Și totuși efortul de a sufla întunecimea, de a mușca mai mult momeala unei zile luminoase parcă e ireal, parcă e prea departe.
Cred că suflul meu adoarme și inima mea se încălzește prea tare stând ori galopând, în iarnă sau vară, căci am nevoie de soare și încerc să-l întorc spre mine, să respir împreună cu el, să ne îmbrățișăm în ceruri și să cădem liber în mare. Toată căldura mă duce spre el și mă chinui

să plec

spre el.

duminică, 31 iulie 2016

Când devin vânt


Te aduc în inima mea când devin vânt și te port după mine, ca pe-o frunză. Te agăți de mine, ca de crengi, tremurând de spaimă... ori de frig. Și zbor cu tine, fără să înțeleg cum și de ce și cine m-a pus pe mine în această lume, plină de tine, în această lună plină.

Mă privești nedumerit căci nu mă recunoști, nu știi nici tu unde-au plecat bucățile din mine. Prin ochi îmi vezi chinurile spre a mă aduna, spre a înceta să mă mai rup, prin gânduri și prin nimicuri. Să nu mă mai risipesc, ca un pumn de nisip.

Ochii zbiară prin apă, prin iris, îți caută privirea, îți ating vocea prea caldă și te cheamă. Se opresc, iar fulgerele din mine îmi acoperă mâinile ce-mi tremură acum de parc-ar sta să cadă, ca frunzele toamna.

Barca



Aș vrea mult să aflu unde mă duce această barcă pe care mi-am construit-o cu sufletul acum aproape douăzeci de ani. În fiecare toamnă am adunat o frunză, ori un gând și le-am atașat la cârmă sau pur și simplu le-am aruncat înauntru, le-am cărat după mine. Și fiecare îngreunează barca, ori o face mai rapidă. Fiecare zgomot l-am cărat înăuntru. Și pe mare plutind atât de lin, am protejat cu privirea fiece pasăre călătoare. Dar altele s-au așezat cu mine în barcă și le-am păstrat și le hrănesc în continuare. Și tot mai am să le dau un cuvânt sau o mie.

Sunt tânără în această barcă și știu că sub ea, în mare, mă așteaptă o lume pe care o văd prin apa asta atât de curată, albastră ca ochii. O lume pe care o observ și nu o înțeleg. O lume care câteodată îmi fură ceva și nu știu ce. Îi dăruiesc mereu și primesc în schimb cuvinte pe care le leg și din care fac un șirag și-l pun pe piept.

Și strâng coliere la gât care mă trag cu capul în mare. Dar pe măsură ce barca mea crește și îmbătrânește... eu mai rup din coliere și le arunc înapoi la cei ce stau și mă așteaptă.

Ei mă așteaptă...

dar ei nu știu că nu vin.