Te-ai născut completă și întreagă și totuși ai ajuns să ai un crater imens și mort în tine. Pe care îl compensezi cu prea mult din orice ești. Sperând că îl hrănești cumva. Dar tot acolo e.
Îl umpli cu fum. Pentru că dependența nu e despre substanță, ci despre lipsa unui contact, lipsa unei conexiuni, lipsa a ceva.
Îl umpli cu multă muzică tristă. Parcă muzica îl oglindește bine și ți-l scoate în față și te obligă să faci ceva cu el. Până la un punct. Când pui mâna pe el, îi simți marginile aspre și pleci de lângă el cu un râs zgomotos, un optimism irealist, o naivitate periculoasă sau o foame imensă de piele.
Și foamea asta de piele parcă e un balsam... dar ajunge pe margini și nu curge în interior. Nu curge nimic acolo. Doar se acoperă mereu. Cu o pătură de gânduri și stări induse.
De fapt nu se umple. Doar ascunzi elefantul din cameră. Te faci că nu-l vezi.
Dar nimic nu îl acoperă mai bine ca ideea unui om. Nu omul real. Să-l vezi pe omul real cu craterele lui ar însemna să-ți vezi tu craterul ăla imens. Nu, nu, nu. Să-l accepți așa cum e și să-i permiți să fie ar însemna să rămâi tu cu groapa asta din tine și să cazi în ea. Unde jos, jos de tot e multă teamă și furie. Parcă acolo ești tu. Nu te poți întâlni atât de adânc cu tine.
Și totuși m-am întâlnit acum atât de adânc cu mine. Atunci când nu m-am mai întâlnit cu nimeni. Atunci când n-am mai permis nimănui să intre aici și n-am mai forțat pe nimeni să mă umple.
Și nu o să mai forțez. Pentru că nu e despre alții. Nu e despre fum sau muzică, nu e despre foamea de piele, nu e despre defectele altora. E despre golul din mine, din lipsa de hrană de demult.
E despre moarte. Despre moartea mea, atât de a mea încât parcă mi-e dragă.
Moartea asta care stă peste teamă, durere și furie e mai dulce. E a mea. E în mine. Am viață și moarte în mine. Umbră și lumină. Și nu mai pot decât să mă îmbrățișez cu totul...
Ca un întreg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu