anestezie

Nu a fost niciodată despre oraș. Și nici despre pustietate. Nu este despre lumina autobuzului din seara asta și nici despre liniștea de acolo.

E despre ruptura dintre oraș și sat.
Acolo sunt eu. Ca o ruptură în țesătură. Ca o tăietură aspră peste un cuvânt banal. Ca o pată de ceva. Ca un crater pe lună. Înfiorător.

În seara asta nu mai e despre rădăcini și nici despre frunzele care caută lumină. Poate nu e nici măcar despre nimicul ăsta din mine și nici despre nimicul din jur. Nici despre haosul din jur și nici despre haosul din mine.

N-aș ști să zic despre ce e. Poate nu trebuie să fie despre ceva.
Poate doar e. Doar e de trăit. Așa cum e. Fără nume, fără culoare, inspid, inodor.

Îmi amintesc în ruptura asta cum zic când sunt întreagă: că e important să trăiești ce e și contează cum trăiești. În momentul ăsta trăiesc prin litere, cuvinte, fraze. Care ies așa cum sunt.

Poate e despre natural. Poate nu e despre cizelat. Poate e despre simțit din adânc.
Nu se simte ca o simțire. E anestezie.

Am simțit cum a înțepat și atât. Atunci am fugit afară. Degeaba. Tot în casă eram. Cu tot orașul din jur, eu eram în casă. Anesteziată.

Câteodată e bine să fii și așa cum ești.
Cu tine. În tine. Așa cum ești.
Fără fugă.
Cu mine. În mine. Așa cum sunt. Rămân.