Nu pot să-i simt pe alții cu o mână amorțită.
Când nu te simți pe tine, atingerile reale nu se oglindesc în tine. O parte din corp ce nu se simte pe sine nu poate simți nimic din afară. Se poate prăbuși durerea peste și nu se simte. Se poate întâmpla bucuria și nu se simte. Nu îl poți simți pe un altul când tu nu te simți pe tine.
Când întinzi spre cer o creangă fără frunze, nu mai primești nimic de la soare. Nu ai cu ce. Pentru că nu ți-ai crescut frunze. Sau nu te-a udat nimeni. Căci nu ai frunze, fără rădăcini.
Și poți să stai ca un ciot înfipt în pământ, spunând că asta ești tu. Că nu poți fi altfel. Că soarele nu există, că ploile nu te hrănesc, că oamenii trec degeaba pe lângă tine, că ceilalți frați copaci te-au lăsat în urmă, că ei cresc și se hrănesc și sunt acolo, dar nu îi simți.
Nu îl simți pe un altul când nu te simți pe tine.
Nu poți să atingi un altul cu un membru paralizat.
Și totuși nu ești mort. Mai ai și părți vii. Poate nu ai frunze, poate rădăcinile sunt stricate. Dar există. Sunt amorțite, dar supraviețuiesc. O privire spre soare, spre apă, spre ne-singurătate ar putea să hrănească, să dezghețe... Doar o privire.
O privire. O acceptare. O recunoștință.
Un gând că nu ești degeaba. Un gând că dacă ești, înseamnă că trebuie să fii. Că poți să iei. Și ai voie să iei... o rază de soare, o gură de apă, un pic de iubire și poate o atingere.
O secundă... cât o viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu