De ce n-aș pune mâna pe mine?

Și mi-am lăsat teama să-mi depășească pământurile, să-mi usuce florile pe care le-am crescut cu grijă din semințe otrăvite, să-mi sece fântânile de unde îmi beau apa, când în juru-mi nu sunt ape, decât ploi.

A ajuns la prăpastie. Și am avut de ales: să o las să se scurgă în negru odată cu mințile mele, ori să o trag înapoi. Și am stat cu ea. Am lăsat-o să mă privească. Am crezut că o să mă mănânce, că o să sară pe mine și o să mă sufoce, că o să doară din nou. Cât să mai doară când în lumea mea totul amorțise, fără viață?

Am stat, am stat cu privirea în pământul scorțos, crăpat și nemișcat, așteptând să mă îngenuncheze. Adia un vânt prăfos, înecăcios. Aș fi urlat la ea să mă omoare odată, să nu mai simt nimic din tot ce nu se simte, să mă salveze prin moarte din viața fără de viață. Am ridicat ușor capul și în loc de monstrul ce mă așteptam să fie... eram eu.

M-am ridicat să mă privesc în ochi, din ochii mei. Între cei patru ochi se crease o oglindă infinită. Iar între spațiile dintre oglinzi... era durere. Am pus mâna pe mine, am atins oglinzile și durerile, temerile și disperările. Și nu ardeau. Dar se simțeau calde, căci erau din mine, erau ale mele.

Toate pământurile mele se uscaseră căci eu îmi rupsesem rădăcinile din teama de durere. Căci frica vine din durere. Dezrădăcinările vin din frica de durere. Și așa se moare fără să mori... Așa se trăiește o viață fără de viață. Așa se trăiește... fără tine. Din teama de tine. Din teama de propria durere. Din teama de ceva ce se află în tine. Lumea devine un loc pustiu când nu te privești direct în față.

Oglindirea e izbitoare, dar nicio realitate alternativă nu doare mai tare ca atunci când singur îți iei pământul de sub picioare, îți tai aripile și creanga pe care stai, îți rupi rădăcinile dintr-un pământ neprimitor si rece.

Monștrii din oameni sunt monștrii din noi. Pe care nu avem curajul să-i privim în față. Să-i privim până se demască și ne șoptesc cald că de fapt ăștia suntem noi. Că oriunde te uiți, ești tu. Și că de fapt nu e un monstru pe nicăieri. E doar o durere la care am devenit surzi și orbi. Prin care am mers crezând că asta e lumea, când de fapt e lumea din noi.

De ce n-aș pune mâna pe mine?