Cu inima

Dinainte să te fi conturat, ți-ai creat o sticlă în jurul tău, care în timp a devenit o cușcă de sticlă. Un acvariu complet acoperit. În care te-ai oprit din a te contura, la care ai muncit ani și ani să îl conturezi pe el. Nu contează că tu rămâi mică și nesemnificativă în acvariul tău. Important e să fie sticla cât mai groasă. Să nu se apropie nimeni. Să nu vadă nimeni în interior. Doar tu să vezi spre afară. Să vezi cum se mișcă lucrurile și oamenii, în timp ce tu stai înghețată într-un vid mult prea familiar, în timp ce tu îți ești străină. Pentru că nu ai mai crescut de atunci.

Și aștepți. Nu faci nimic. Te pierzi agitându-te pe interior, speriată că cineva se va apropia și va vedea că sticla aia e de nespart. Că în interior nu se vede pentru că sticla e murdară. Nimeni nu mai știe dacă jegul e pe interior sau exterior. Pare că ar fi de peste tot. Important e că nu atinge nimeni sticla. Și așa pare să fie cel mai bine. Pentru că atunci când ai permis cuiva să șteargă un pic sticla, ai spart-o tu din interior și l-ai tras de mână și l-ai obligat să stea acolo cu tine, în vidul ăla pe care nu știi să-l umpli singură.

Iluzia că cineva ar fi acolo cu tine ți-a devenit confortabilă. Ar putea fi oameni reali sau imaginari. Mai bine imaginari. Că ăia reali au și ei nevoi și preferințe. Și vin si ei cu acvariile lor. Al tău o fi atât de mare și gol încât pare că ar intra toată planeta cu tot cu cuști și vid și jeg. Măcar așa îți umpli și tu lipsa aia de univers. Lipsa aia de viață. Că până când ai pus tu mâna pe a trăi, viața a durut.

A durut permanent. Atât de mult din exterior, încât s-a transferat în interior. Ca un vierme într-un măr. Și adevărul e că viața e inconfortabilă. Și apropierea e inconfortabilă. Dar alegi mereu să te protejezi, în loc să permiți să se apropie. În loc să apreciezi că cineva șterge naibii jegul ăla și vrea să te vadă așa cum ești. Cum să lași să vadă? Ce să vadă? Nici tu nu vrei să te uiți la tine... Că parcă nu-i nimic. Te întrebi de ce ar fi cineva curios de ac
est nimic.

Și știi că nimicul ăsta ți-a fost dat. Că nu ai nicio vină că nu ai fost hrănită. Dar parcă te-ai întoarce în secolul douăzeci și ai schimba ceva în omenire, numai să faci cumva să schimbi ceva. Nici nu știi exact ce. Au fost prea multe care au lipsit. Nu poți să obligi pe nimeni să te hrănească.

Și ai vrea să mulțumești, să ceri iertare, să ierți, să accepți disconfortul și incertitudinea din afară. Pentru că cei care se apropie, o fac așa cum pot și o fac din iubire. Dar e prea mult jeg din interior. E stranie iubirea, că lipsește în interiorul acvariului. E străină, e ciudată, poate părea rea. Parcă ai vrea să te protejezi de ea. Și parcă o recunoști în acelaști timp... că ai tu ceva din tine, independent de ce a fost cândva afară. Care o recunoaște și o vrea. Și vrea să o primească și să o ofere.

Dar când iubirea nu e așa cum ai fost tu învațată să fie te rănește. Și iubirea e diferită zi de zi, de la om la om. Și nu știi să trăiești cu asta. Și alegi să-i pierzi pe cei care încearcă. Să-i pierzi dinainte de a-i avea. Ca să nu doară mai tare ceva ce doare deja. E mai confortabil golul, decât ceva frumos ce aduce cu sine riscul unei dureri. Poate trebuie să pierzi tot, până spargi de tot sticla și înveți să trăiești cu inima.

Doar că sticla a fost spartă. Omul a fost real. Nu mai e. Ochiul de geam a rămas. Pe unde poți să privești în afară, în real. Ai de ales. Ori reconstruiești sticla, ori o spargi de tot. Și înveți să trăiești cu inima.