Când eu stau și te privesc printr-un geam atât de murdar, sperând măcar un pic la ceva ce poate n-am avut, sau am avut doar în mintea mea creatoare de atât de multe imagini care nu sunt. Mă uit, mă raportez și caut constant ceva de care să știu că este acolo, să știu că văd curat, că geamul e limpede și simt și îmi văd și eu reflexia. Te caut.
Dar eu o văd doar pe a ta. Constant privind în altă parte, fie că sunt, fie că nu sunt aici sau acolo. Nici nu contează unde sunt. Ca o fantomă care bântuie și strigă că vrea să se întoarcă printre cei vii, că a trăit prea puțin și că doare, că nici nu își amintește măcar cum e viața. Știe că a existat cândva doar pentru că spiritul ei încă bântuie.
O fantomă prin care doar privești și ai impresia că o vezi. Nici măcar inima nu i-o vezi. E atât de transparentă încât nici măcar nu se vede. Din transparența asta te caut și nu te găsesc. Mă lovesc de aceeași sticlă murdară, dură, cu zâmbetul tău fals imprimat în ea, ca și cum nici tu n-ai fi.
Unde ești?
Eu ce-aș putea să văd când nici nu te lași văzut? Când îmi permiți să văd doar o reflexie dintr-o sticlă neclară, verzulie și inspidă?
Poate că ne-am pripit când ne-am simțit vii doar la izbirea primară. Când am simțit iubirea care a rupt lumea în două. Și a rupt-o. Pe a fiecăruia, dându-ne șanse să redevenim, să fim...
... să fim atât de puternici în singurătatea fiecăruia.
Eu ce-am făcut ca să te ascunzi? Și de când mintea mea ne doare atât de tare? De când ochii mei ne dor? De când inima mea nu se mai vede?
Poate de la început.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu