Distanța dintre mine și mine ascunsă undeva între omoplați. Mă apasă și mă îndoaie, de parcă ar trebui să pun capul în pământ. Poate că trebuie să avem capul în pământ din cand în când, să nu ne lovim cu capul de prag de sus, ci să băgăm capul în pământ. Să vedem unde ne mai sunt rădăcinile.
Rădăcinile mele ...?
Le-am tot văzut cu mintea, mi le-am imaginat și le-am privit cu creierul, dar cu inima nu le-am mai simțit de mult. Atunci ce ar fi să mă las să simt rădăcinile mele, ce ar fi să îmi las inima să curgă în tot trupul, să coboare prin tălpi, în pământ. Să o las să stea un pic acolo și să simtă.
Pământul meu ...?
Pământul meu e ud și negru, din care pot crește multe plante, vii, frumoase, verzi și crude, curajoase, cu capul înainte. Dar deocamdată simt doar rădăcinile. Atât de multe, groase și întortocheate, mai ales în interior. Nu înțeleg nimic, dar ce să înțeleg cu inima? E de simțit. Atât de multe rădăcini noduroase, înfricojate de cum ar fi să iasă, să își dea voie să facă semințe, să iasă inimile nebune din ele. Dar e coaja dură, groasă, să le protejeze.
Să protejeze de ...?
Să le protejeze de gândaci. Dar nu văd niciun gândac, nu simt niciunul. E calduț și liniște aici. Rădăcinile au tot ce trebuie să își dea jos coaja groasă, să lase semințele-inimi să iasă. Să crească plante vii, frumoase, verzi și crude. Să devină puternice.
Gândacii sunt gândurile. Mintea este cea care protejează inima prin tot ce își poate imagina, tot ce se poate minți pe sine să creadă. Mă protejează de propria mea inimă.
Inima mea...?
Inima mea mare, colorată, care îmi îndreaptă spatele și mă îndreaptă tot ce am nevoie. Inima mea care mă ascultă mereu, atât de matură, inima mea ca o mamă.
Mi-e inima mamă
și am să te las să mă îmbrățișezi, să simt iubirea, brațele tale care au grijă de mine, intențiile și visurile tale cele mai bune, să îți ascult respirația calmă, profundă și caldă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu