Sub cerul negru, ca un cărbune

Cuvintele îmi trag sufletul spre sine, mai aproape de adevăr, mai departe de iluzii. Mai întâi crapă gheața, după care se topește. Și curge. Curge ca o ploaie deasă din greul norilor, izbindu-se aprig de asfaltul murdar. Gândurile-mi tremură precum frunzele pătate de toamnă. Și așa se așează  în golul meu imaginea cu mine sub apă. Durerea iese din mine ca o cerneală densă, și părul mi se ondulează în valuri, prin valurile apei. Numai cerul care parcă s-a lipit de apă, e static și negru, ca un cărbune.

Nemișcat, precum cerul, mă privești din trufia ta. Crengile îți tremură în spate, goale, nebune, înțepând frigul nopții. Cu ochii larg deschiși, aș crede că mă aștepți, să ies din apă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă apa lasă urme, iar cerneala pătează.

Am crăpat și m-am topit, m-am ondulat cu totul în valurile apei, nu mă mai pot întoarce sub crengile ușoare și subțiri. Acolo am stat în triumful tău, în înfrângerea mea. Tremurul meu de frunză bolnavă mă aruncă în apă pentru a mă spăla de ceea ce nu înțeleg, ceea ce inima mea nu poate cuprinde.

În golul meu se așează un suflet, din nou.