Fântâna

Eram ca un timp ce fuge neîntrerupt, zăpăcit, dar cu direcție. De data aceasta știam unde fug, de cine fug, spre cine și ce mă îndrept. Lăsam în urma mea un trecut pe care nu am reușit să îl plâng destul, un trecut pe care l-am gândit, l-am întors în mintea mea pe toate fețele sale, dar am uitat să îl trec prin suflet.

Când mi-am dat seama că am uitat să îmi spăl trecutul prin suflet am realizat că eu am uitat de sufletul meu. E greu să trăiești fără suflet. E ca și cum ai trăi fără tine. E ca și cum te zbați într-o fântână umplută cu apa celorlalți, dar lipsită de tine. Cum poți să trăiești viața altcuiva, dar să nu ai propria ta viață? Cum e posibil?

M-am speriat de sufletul meu, m-am speriat de prea multe emoții, de zgomotul lăuntric și de ființa mea. Am decis fără să știu să o las ascunsă, închisă, legată, blocată. E ca și când ascunzi o bestie într-o închisoare întunecată. Crezi că ai scăpat de ea, dar ea există, e legată și mârâie, vrea afară. Așa am vrut și eu afară, am vrut să ies din mine. Am vrut să umplu fântâna cu propria mea apă, cu lacrimile mele, să mă înalț odată cu ele, să ies la suprafață prin ele.

Și asta fac acum. Înot printre lacrimile mele fiindcă ele mă țin la suprafață, mă învață să înot, să fiu eu și să nu mai uit de mine,

să nu mai uit de mine...