Am deschis ochii în noapte. Era întuneric. Doar felinarul palid mai lumina, iar ochii mei sticleau de atâta oranj. Te-am privit și am simțit cum tu nu ești parte din mine. Am simțit cum ființa care eram împreună se împărțea în doi.
Eram noi, dar diferiți
Eram doi, din alte lumi.
Cât am putut să hrănesc o fantasmă, un androgin ce avea să mă țină pe loc. Cât am sperat la acest androgin care să îmi acopere fricile, să îmi țină sufletul prins, aprins, între brațele sale...
Un vuiet se aude din întunericul meu...
Și tu... parcă te-ai desprins ca un gol dintr-un necunoscut pe care nu aș ști să îl descriu. Îmi ești atât de cunoscut și de străin. Nu știu ce ești. Nu știu cine e acest androgin pe care l-am creat cu mâinile mele, cu sufletul meu prea hăituit de atâta teamă, atâta nevoie ce mi s-a concretizat pe piele.
Mă cutremur când îmi amintesc cât de pierdută am fost, încât am crezut că mă poate vindeca altcineva, în afară de mine.
Numai eu știu să pun sare pe rănile mele, să le las să sângereze, să le ling și să ascult cum se prinde pielea la loc.
Numai eu o să știu cum să îmi port cicatricile, cum să învăț să îmi amintesc că
eu sunt a mea,
eu rămân a mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu