Dar eu m-am zăpăcit și m-am întors cu fața spre ceva ce nu cunosc și mă arunc zadarnic în gândurile tale, ca în mare, așteptând să mă înveți tu să înot. Să caut în tine, să te aflu, să te găsesc prin sufletul meu ce-l simte pe al tău, ca doi gemeni, ce se simt, din depărtare. Îmi arde tâmpla, fiindcă simt blestemul, simt durerea ultimului an ce se grăbește să treacă, iar eu rămân în urmă, ca un copac ale cărui frunze pleacă odată cu vântul.
Mi-aș zdrobi singură scoarța capului meu, de scoarța unui copac, din curtea trupului tău veșted, plin de vânt și de ploi. Căci pe mine m-a înconjurat toamna și mă simt captivă, prizonieră anotimpului ce mă colorează și mă răcește, în fiecare noapte. Acum eu dorm pe amintirea ta și visez că mă prăbușesc în brațele tale, grea și fără putere...
...ca un vârcolac însetat de iubire.
