Dar în cele din urmă tu nu ameninți cu nimic alăturarea noastră. Nici viața, nici suflul, nici moartea. Ești aici, permanent și ușor neutru. Jumătate din tine zace-n cufărul meu cu obsesii, pe când cealaltă jumătate... s-a rătăcit timid printre amintiri, într-un trecut pe care nu l-am uitat și care respiră și acum prin nările mele prea pline de un miros crud de primăvară.
Fiindcă a venit.
A venit primăvara și eu încep din nou să mă simt ca mine, să miros ca mine, să fiu ca mine. Așa cum am fost și anul trecut și cum n-am mai fost de mult. Căci sicriul m-a făcut să uit de mine, să uit că am avut cândva și-o viață. Iar această nouă lumină ce se reflectă puternic în ferestrele nenumărate dinaintea mea... mi-a adus aceeași viață din trecut, din acel trecut ce respiră și acum prin nările mele prea pline de un miros crud de primăvară.
Eu ameninț. Eu sunt norul de pe cerul curat al acestui pământ... cicatricea de pe piele, cuta de pe cearceaf, crăpătura din sticlă, marginea ciobită a paharului, firul alb dintre cele negre și
luna de pe cer.
