Zăceam în fața celui ce a trecut

În vorbele mele s-a ascuns soarele de astăzi... L-am văzut intrând în nori ca pe un vechi prieten pe care îl pierzi printre amintiri, dar pe care îl vei cunoaște mereu la fel de bine, la fel ca la ultima întâlnire. Era la fel de puternic ca în mijlocul verii, când rândunelele își pictează zborul asupra lui, ca un stol de pictori călători. 

Doar că... azi a fost septembrie. Iar apusul a adus cu sine un roșu profiriu și stins, o cascadă de purpuriu dureros și o liniște absurdă și totală, liniștea întreruptă de triluri a naturii. Triluri grele, de păsări obosite de zbor, triluri de toamnă. Un fum pur se ridica printre acestea, lăsând în urma lui un nou drum pentru întunericul ce avea să vină și în tot acest timp, soarele se pregătea să plece, căzând.

Cădea spre ochii altor curioși ce așteaptă acest apus de toamnă, pleca spre alte țări, în altă natură și în altă veșnicie, lăsându-mă pe mine fără rost. Zăceam în fața apei nesfărșite, acum lipsite de strălucire și culoare, inundată într-un gri greu, un gri molcom și mort. Zăceam grea ca și griul, grea de emoție, mai vie ca niciodată, colorată eu acum de ceea ce avea sa fie 

un apus de toamnă ce a trecut.