Când dau voie zgomotoasei din mine să iasă la propria-mi suprafaţă apari ca o fantomă ce am iubit-o, neştiind că m-am prins în mrejele celui pe care am crezut că îl voi uita. Cel care avea să reapară primăvară de primăvară, ca un vânt puternic, de toamnă. Cel pe care îl regăsesc în lunile de vară, când rotunjimea lunii se arată pe un cer prea puţin înstelat, parcă prea întunecat.
Şopteşti ireal, apari în ploile uşoare, întunecate, de aprilie. Pe sticla murdară a trenului te scurgi odată cu apa prea curată a unei zile friguroase de... aprilie.
Apari pregătitor în aprilie, mă arunci in zilele de mai, prea călduroase, prea dureroase. Mă catapultezi în aceste amintiri pe care le cunosc atât de bine, dar care până acum se aflau într-o altă eu.
Această eu căreia i-am dus dorul. Această eu pe care acum o regăsesc, mai puternică, mai ploioasă, mai însorită... ca un aprilie adevărat.
