Nu am curaj să recunosc umbra din mine.
O vad, o simt, sunt pe drumul cel bun...
Și totuși... de fiecare dată când mai fac un pas spre mine, ceva mă înțeapă, ceva mă rupe și mă trimite în trecut. Mă acoperă cu trecut și nu mai vad că sunt aici, cu tine, în orașul acesta, în vara anului acesta. Ochii mei sunt acoperiți de trecut, de ceva trist, pe care nu pot să îl descriu. Cum să îl descriu când eu nu mă pot uita spre el? Cum să descriu ceva atat de încețoșat, atât de greu de verbalizat, dar care mă răscolește precum furtunile de vară învolburează marea și o răcesc.
M-am răcit subit, ca marea...
Corpul meu s-a dezgolit, inima mea s-a dezbrăcat, mintea-mi aprinde artificii și simt că îmi este greu să mă uit în interior, să știu ce fac și ce se întâmplă cu mine. Parcă aș vrea să nu mai știu, să mă las purtată de un somn lin, ca o sticlă pe ape.
... și ceva mă duce mai adânc, în trecut.
Sunt o oglindă a propriei vieți pe care am trăit-o așa cum am știut... singură.
Da, umbra din mine e ca o singurătate.
