Astăzi e cea mai
palidă zi, parcă cea mai curată și mai plină de durere. Un fel de mașină a
timpului, în care ziua de azi a pus cele mai frumoase și mai uimitoare
amintiri. O zi în care am simțit cât de vii sunt toate momentele care nu se mai
întorc. Și cât de ciudat poate fi, cum ceva atât de îndepărtat în timp, care
parcă nici nu a existat vreodată, e atât de aproape de sufletul meu, cât de viu
se poate simți în culori, miros și atmosferă.
Cum fiecare
adiere de vânt și toate umbrele sunt la fel ca acum zece ani, cum natura cea
neschimbată îmi amintește cum sunt, nostalgică și jucăușă, romantică și vie,
niciodată ne-vie. Cum am ales eu să schimb tot ce e în jurul meu, ca să pot fi
în continuare la fel, să mă manifest la fel, să fac totul din jur să nu mă vrea
pentru zgomotul meu, să vreau să tac ca să stârnesc dor de zgomot. Și cum
vremea de azi a putut să îmi arate asta, cum am putut eu să mă uit spre lucrul
acesta, spre cine sunt de când m-am născut și cine trag să fiu, cum trag eu să
schimb tot, doar ca să fiu la fel, să nu mă înșel pe mine și să nu mă trădez pe
mine.
Nu mă trădez pe
mine prin nimic din ce am de când m-am născut. O fac doar atunci când aleg să
mă mint, doar atunci când uit cine sunt, când totul e departe și mă înstrăinez
de mine. Mă trădez atunci când nu fac ce făcea copilul fericit, când nu las
viața mea să meargă singură, când trag să schimb primul copil și să rămână
neschimbat cel nefericit.
Să nu mă trădez
înseamnă să fiu bine.
Să fiu bine înseamnă să nu mă trădez.
