Nu ai știut să palpezi cu sufletul ce era în jurul tău. Mă priveai cu ochii goi, tu însuți golit de propria-ți ființă. Și eu trăiam. Mă aruncam zilnic în lume, cu inima înainte, cu gândurile ascunse într-o cută a bluzei, într-un zâmbet oferit unui străin, într-o privire galeșă și disperată. Simțeam și vedeam tot ce era în ceilalți, iar tu nu te simțeai nici măcar pe tine.
Nu știu unde am trăit și cum lumile noastre s-au întâlnit în atât de multe puncte, cum apele sufletelor noastre s-au amestecat, și-au vărsat culorile și s-au contopit, cum soarele tău mi-a sărutat luna și lacrimile norilor mei ți-au plouat pământul atât de secat... când eu eram atât de ploioasă și tu atât de arid.
E noapte și mă simt timidă. Mă întreb de ce sufletul meu se aruncă așa înainte în celelalte suflete, veșnic însetat de intensitate, intimitate, iluzii. Toți ceilalți își deschid cerul înaintea mea, căci par o stea aterizată pe pământ și mă vor acolo, să luminez.
Mă cheamă, mă duc, mă trimit înapoi.
Mă vor, îi vreau, mă trimit înapoi.
Luminez ca o lună și e prea mult... așa că mă trimit înapoi.
Și cad continuu pe pământ, mă prăfuiesc, mă deghizez în stea și zac. Îmi curăț mizeria cu lacrimi, îmi ling rănile, încercând să-mi construiesc propriul cer pe care să luminez ca o lună curată. O lună bună. Căci cerurile lor nu m-au primit în ele, cerurile lor își vor întunericul, cerurile lor sunt prea îndurerate pentru o lună luminoasă și defectă.
Mă urc în cerul meu tânăr... și îi trimit pe toți
înapoi.
