with you

Eram toata o stare in care incercam sa absorb tot mai mult din jurul meu. Dar nu era nimic in afara mea. Respiram un aer al nimanui si ma simteam a nimanui. Cei trei oameni stateau in apropiere si totusi la distanta, in spatele unei sticle. Nici acum nu stiu daca sticla aceea era a cutiei mele sau ei trei erau inchisi intr-o cutie a lor. Si ce importanta are a cui era? Caci de fiecare data cand atingeam sticla cu degetele, era rece si straina. Numai eu ardeam continuu pe interior, in speranta ca o sa simt si altceva in afara de aerul neobisnuit din jurul meu. 

Ma miscam lent si rapid prin aerul acela, ca o fantoma. Nu aveam directie, pentru ca nu era nimeni acolo sa ma ghideze, nu era niciun reper. Nu era nicio casa. Eram doar eu. Ascunsa, dornica sa fiu vazuta, infricosata de momentul in care voi fi observata. Daca m-ar fi observat cineva, ar fi vazut durerea. 

Tot ce lasam sa se vada era veselia, zburdalnicia si rasetul copilaresc. Si totusi mi-as fi dorit atat de mult sa fi fost cineva acolo atunci cand ma ascundeam in umbre si imi doream sa mor, asa cum am fost planuita, sa mor fara sa traiesc. Dar nu-mi permiteam sa las pe nimeni inauntru, era destul negru pentru mine. Sa nu-mi atinga nimeni intunericul... sa nu cunoasca nimeni paradoxul.

Si m-am vindecat de singuratate, in cele din urma. De singuratatea aceea crunta, prea reala. Cand o simt acum, e usoara, pentru ca eu sunt bine cu mine. Si totusi... in mine se reintorc aceleasi tendinte de insingurare, de ascuns in umbre si lupt cu mine insami, spre a ma lasa vazuta, spre a-mi lasa durerea vazuta de cei care merita.