Îmi apuc gândurile cu mâna, sperând ca atingerea mea le va da o forma. Vreau sa-mi sculptez lumea din minte cu propriile-mi degete, sa-mi simt pielea în mine, nu doar în afara mea. Să simt cum eu mă conturez pe mine însami în interior, din exterior și prin sinele-mi prea închis acum. Să mă simt pe mine în mine.
Culorile mele se varsă prea mult în mine și prea puțin în alții, ca un soare care nu stă deasupra niciunei mări. Îmi iau și-mi dau lumină, ca o lună care n-are nevoie de soare. Nici cerul n-o atinge și nici stelele nu-i mai șoptesc, căci s-a racit.
Acest soare fără de mare și această lună fără de soare s-au topit în mine și nu s-au amestecat. Stau la poli opuși, așteptându-mi mâna care să-i apuce cu blândețe, ca pe niște gânduri răzlețe.
Se privesc și se rănesc, rătăcindu-mă pe mine de mine,
în mine.
