Te văd pe dinăuntru fără să te deschizi, te văd și cuprind cu mintea mea tot ce tu nu cuprinzi în viața ta. Și te strâng în capul meu ca pe un mănunchi de frunze vii și moarte, luându-te cu totul, ca pe un copac care moare și învie constant. Îți pun rădăcinile în sufletul meu și pe acolo crești. Toată creșterea ta doare până îmi ajunge în creier, căci abia acolo o înțeleg. Până atunci îți simt ramurile cum cresc și mă înțeapă, sângerez și te las să te hrănești cu sângele meu, să crești destul cât să-mi ajungi din nou în creier. Să te gândesc.
Și te învăț... în fiecare zi.
În fiecare zi îți cad și cresc alte ramuri. Și cele care cad se izbesc agresiv de mine, mă cutremur și cad în mine, cu tot cu tine, în mine, cu tot cu crengi, în mine, cu tot cu frunzele tale, în mine, cu tot cu florile mele, în mine.
Și cad... și eu în tine. Când tot ce doare din afară ma izbește pe mine de mine în pereții din mine. Și ești acolo, să mă ții în palme, să mă zvârcolesc pe tine, până mă regăsesc, prin mirosul de tine.
Cădem amândoi, în mine, în tine, în noi. Creștem, cădem, ni se rup ramuri, se ofilesc flori, cad frunze, cresc altele, diferite și parcă cum n-au mai fost până acum.
E furtună și vuiet și totuși ceva e liniștitor.
Liniștea suntem noi... când suntem împreună.
