Eram mereu cu un spațiu gol între noi, prin care auzeam vântul șuierând, spunând incert că nici el nu știe cum va fi. Că important ar fi să îl lăsăm să fie, să trăim cu el între noi, fără să ne pregătim. Și parcă l-am lăsat din când în când și îl simțeam cum ne lua din spate și ne apropia. Tot el, cel ce era distanța.
Dar
dinspre tine am simțit un viscol, pe care nu l-am văzut venind. A aruncat cu crengi, trandifiri morți și spinii lor vii. Toate s-au înfipt în mine și m-am inflamat. Am încercat să le scot cu grijă, așa cum numai eu știu să mă port cu mine, fiindcă tu n-ai știut nicicând.
Și te vedeam plângând printre furtuni, nesigur de cine ești și ce faci. Conștient doar de ce-mi faci. Și mă făceam mică, mică de tot, pierzându-mă în încercarea de a mă vedea și de a te vedea.
Aveam carnea fragedă brăzdată de spini veninoși, lovită de crengi, uscată de furtună. Încercam să mă vindec și să te văd și pe tine, să fiu acolo în timp ce scoți din carnea ta tot ce doare, fiindcă tu erai mai mort decât mine. Vedeai cu ochii minții ce îți faci, dar nu simțeai. Ar fi durut prea tare.
Era furtună între noi și noi eram într-o altă furtună mai mare.
Deși spuneai mereu că furtuna e furia ta, ea era între noi
iar noi rămâneam mereu
un pic mai despărțiți
un pic mai răniți.
Fiindcă nu era furie,
ci durere.
O durere grea, neconsumată. Durerea ta care a devenit prin vântul de la început
durerea mea.
