După toate garoafele înnegrite, colorate și recolorate, tu ai devenit singura mea garoafă. Și te-am lăsat să te vestejești, te-am lăsat să înflorești, te-am lăsat să te închizi, dar nu am vrut niciodată să te rup din pământul tău. Ți-am lăsat pământul, oricum ar fi fost, să fie uscat, reavăn sau nisipos. Am încercat să te ud, am vrut să smulg buruienile, cu grijă, să nu te smulg pe tine.
Am căutat să te întâlnesc în grădina ta.
Mi-am urmat cuminte inima
Pe drumul care duce în grădina ta...
Și te-am privit... din spatele sticlei mele prăfuite, noroioase de atâtea ploi. Câteodată am șters-o... special să te văd mai bine. Să te privesc cum exiști doar în grădina ta. Așa te-am iubit, fără să te smulg. Am vrut să îți las rădăcinile.
Și aici te iubesc mai mult... din casa mea. Te iubesc din spatele sticlei, te iubesc de la distanță, te iubesc pentru că ești și pentru că ai devenit singura garoafă din grădina mea.
Dar grădinile noastre nu se întâlnesc, iar furtunile au închis ferestrele casei mele.
Și am ales să te iubesc...
doar cu gândul că o floare trăiește mai bine în pământul ei
doar cu gândul că te-am mângâiat, fără să te rup
doar cu gândul că acum ești o culoare, un miros, o textură
doar cu gândul, trăind cu iluzia celei mai frumoase garoafe care-mi colorează grădina cu pământ fertil și fără alte flori.
