Să nu mă uiți, să nu mă crezi... aș spune, aș șopti, aș urla, aș arăta. Pe piatra mea de mormânt asta ar scrie, pentru ca oamenii să știe că nu sunt de crezut pentru ce spun, ci pentru ce face privirea mea. Ochii mei obișnuiți cu piatra, printre atâtea statui de oameni, întrevăd printre firele de timp cine voi fi, în ce suflete mă voi răsturna nesfârșit... până la sfârșit.
Oceanul fără fund din ochii mei întâlnește pietrele grele din sufletul tău, se scufundă în el însuși. S-a învățat, știe deja fiecare bolovan din adâncimile lui, pentru că a luat în el greutățile tuturor și le-a purtat cu durere, până le-a făcut scoici, frumos șlefuite, cu perle fine, cu obraz rotund.
Și totuși... întâlnirea dintre mine și statuia ta mă umilește, privesc în sus cu admirație, respir profund cu grație și apoi îmi aplec ochii în podea, în pământ, până la frunzele putrezite. Rămân umilă, cerșetoare de iubire, cu mâinile lipite de finețea stâncii tale. Mă învârt și îmi las apele să te ude, te las în mine iar valurile mele știu exact cum să te întâlnească. Veșnic în mișcare, mereu în căutare de tine, mă revolt, mă agit, nici luna nu mai are curaj să îmi lumineze apele, furtuna mă răscolește prea tare și nimeni și nimic nu se mai apropie de mine.
Doar tu stai nemișcat, dezbrăcat, cu veșnicul dispreț împregnat în ridurile tale, în fața ta de piatră, fără emoție, fără gând, de neînlocuit, cu suflet de nelocuit.
Iar eu, în singurătatea firească a apei, mă știu destul de bine încât să mă înec în mine, să mă înghit pe mine, să stau cu mine, să mă iubesc pe mine... când tu nu ești.