Trag aer cu fum în piept. Înecăcios și greu. Parcă ar fi ultima suflare, înainte să mă scufund. Nu m-am mai lăsat de mult în mine. Nici nu mai știu cine sunt. Se face loc în mintea mea, iar gândurile se dau pe margini, parcă turnând o alee de pământ pentru pașii mei. O invitație pentru mine, să merg spre mine. De când n-am mai mers în mine...
Mă duc mereu în alții. Și nu mă pierd acolo. Mi-e cel mai ușor să-mi întorc privirea spre sufletul altora, să-mi las furnicile să mișune, să-mi duc albinele în florile lor, să le polenizeze și să dea naștere la tot ce e frumos în ei. Iar în mine nici eu nu mai am loc. Când am devenit atât de mult? Când am devenit atât de mare pentru mine, de nu-mi încap pe sub piele? Nici nu pot să mă uit înăuntru.
Cu cât trece mai mult timp, cu atât frica mea de mine devine mai mare...
Și furia de a se ști surprinsă în greșeală sfârși prin a o scoate din sărite... Și, ca întotdeauna, pentru a se apăra, atacă...(G. G. Marquez)
Cu cât mă îndepărtez mai mult de simțirile mele, cu atât mintea mea se întoarce la ceea ce cunoaște cel mai bine: haos și sânge. Nu pot să le șterg din istoricul meu. Și nici nu mai pot să le transform. Să fac ceva cu ele înseamnă de fiecare dată să le simt. Și mereu simt prea mult, prea intens, prea tare de tot. Nu pot să mă șterg pe mine din povestea mea și nici nu-mi pot șterge povestea din mine. E mereu prea mult să fac ceva cu ea. Și viața mea doar are echilibru superficial. Pentru că tot ce viețuiesc se întâmplă în nucleul meu. Mereu singură și altfel.
Mă rup între mine și ceilalți. Mă rup între mine și mine. Mă rup și mă lipesc la loc. Și iar mă rup.
Am ajuns pe lumea asta din doi magneți ce s-au respins mereu. Și paradoxul la care am renunțat se-arată iar și iar și iar...
Am obosit de mine.
Prea mă macin.
