"În mintea ta am încercat să ajung,
Dar am ales să fug.
Sub umbra ta fără să ştii am reuşit,
Să caut un sfârşit.
Un început, un nor din nou acel fior,
Am încercat să zbor.
Chiar dacă ştii să nu spui un cuvânt,
Nu mă trata nicicând, nu eşti un sfânt.
Povara ta în mine macină aprins,
Durerea care nu s-a stins.
Păstrează sau aruncă tot ce ţi-a rămas în ea,
Nu mă lăsa să cad.
Deja am crezut în ea, minunea mea s-a dus
Un soare a apus.
Un loc unde cerul se îngroapă în pămant,
Acolo aştept, acolo sunt."

Doar că la un moment dat se amestecă verdele de-afară cu sângele din casă, iar în pereţi e trecut. Viitorul e niciunde. Avem de toate, dar niciodată timp. Dacă ziua ar avea bătăi de inimă, iar noi ore? Mă gândesc la noi, ca la un tot. Noi, oamenii. Dacă m-aş numi eu ploaie şi m-aş risipi deasupra voastră? A tuturor? Nu am mai fi noi, iar voi aţi fi voi. Nu sunt ploaie... dar e lună plină, iar eu mă pierd în ea. Priveşte-o şi gândeşte-te la mine. Te văd.

Cam asta se întâmplă când te loveşti de realitate. Îţi intră-n faţă, în nas şi gură. Te înghite şi o înghiţi. Până vă obişnuiţi una cu alta, tu eşti un schizofrenic, iar ea o depresivă. Se numeşte acomodare forţată. Cu timpul... începeţi să vă placeţi. Lumea ta e în tine, iar realitatea e undeva între inimă şi piele. Nu ştiu ce e asta. Apoi eşti fericit, iar e fericită pentru că eşti tu fericit. Dar asta nu înseamnă că tu nu eşti tu. Accepţi realitatea să se ia de mână cu arta ta melancolică, formând împreună un amestec dramatico-sensibil fericit.

- Iubeşte-mă!
- Te iubesc!

A te simţi bine în liniştea mea de ceară înseamnă suicid. Îţi hrăneşti realismul din drama mea fiindcă prin comparaţia zilelor de ieri ai reuşit să te desprinzi de monotonie şi să te prinzi de mine, dar faci deosebire între noi. Suntem unul, uneori... alteori suntem doi.... acum suntem cinci. Mâine vom fi nousprezece? Spune-mi că poimâine vom fi şaizeci şi nouă, pentru ca joi să fim unul.