Iubite...

Am prins praf în mintea ta, căci nu m-ai mai scos de-acolo de-o sută de ani şi cred c-am să plec. Am nevoie să strălucesc. Aş vrea să fiu în mintea lui mereu, al nu ştiu cui el, dar să ştie când şi cum să mă ridice din gândurile lui murdare, să mă facă curată. N-am să te las să mă adânceşti în ploi şi vânturi, în noroaiele comodităţii tale, în vulcanul imaturităţii tale. Bine c-ai ştiut să te grăbeşti pentru trupul tău când eu îmi storceam sufletul de toate apele lui, spre tine... Dar nu mi-ai primit niciodată râurile. Cum am spus... ai fost prea ocupat...

Acum am să-ţi refuz şi eu râurile, iubindu-te, iubite... şi-am să strălucesc, promit.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Arde, arde, arde.

Nu mi-ai spus că gândurile sângerează când le strângi în palme... şi-am făcut hemoragie craniana şi ma arde, mă arde, mă arde. În amintirea iubirii mele de demult ce ma mânca de vie, am clădit acum un alt soi de iubire ce te mănâncă de viu şi te arde, te arde, te arde. Şi nu mai vreau să te vreau. Te-am aşteptat atât şi te-am avut atât, dar nu mi-a ajuns. Vreau să nu mă vrei, pentru tine. Căci sunt însângerată şi creez hemoragii mereu.
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Constanţa

Mie nu îmi pasă de timp, dar se-ncălzeşte şi se răceşte în mine. Uneori îngheaţă de tot şi nu mai simt ca viitorul meu este un trecut continuu. Alteori fierbe şi ma arde. Arde neînecetat. Nu mai sunt o sfera, căci m-am fragmentat şi m-am împărţit în timp. De-aceea te rog să arzi pentru mine, pentru infinita mea călătorie prin timp. Vreau să-mi cunoşti trecutul, să găseşti bucăţelele din mine, să mă întregeşti ca pe un puzzle, să nu mă mai pierd vreodată. Fă-mă eu şi fă-mă constantă.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...